Suveranitatea sufletului. Introducere

Mă trezesc din somn ca să scriu. Ca să imi fac bilanțul pe care de 15 ani mi-l refuz. Pentru că nu am fost în stare să ajung la niște concluzii, ci doar să constat că a mai trecut un an și eu nu-s sănătoasă.

Dar taman acum în an epidemic mă apucă. Știți ce mă apucă? Faptul că eu am trăit toate acestea. Simptome din cauza cărora cedam fizic de nenumărate ori. Apoi mă ridicam tremurând. Dar mă ridicam și o luam de la capăt. De aceea trebuie să scriu acum. Pentru că eu am fost acolo unde vă văd pe voi acum. Eu am avut timp să înțeleg și am avut timp suficient că să ajung acum să fiu detașată de moment ca să îl pot cuprinde într-o explicație. Și să vă spun vouă ce aveam eu nevoie să aud. Și să caut cuvintele potrivite pentru ca voi să auziți și să vă folosească.

Eu am dus majoritatea simptomelor despre care se vorbește în ultimul timp. Nu consider o coincidență, ci o datorie față de ce se întâmplă acum, ca voi să nu vă simțiți singuri cum am fost eu. Eu nu mi-am pierdut niciodata conștiența, n-am leșinat, n-am rămas fără pic de aer ca să fie nevoie să respire aparatele pentru mine. Spre acolo mă îndreptam cu pași repezi, mi-au spus și doctorii. Dar după atâta timp în care am reușit să mă agăț de fiecare bulă de aer și să nu fac pasul acela, după atâta timp, nu am nici un dubiu că orice simptom trece sau corpul se obișnuiește cu el. Gravitatea nu e a simptomului, a bolii în sine, gravitatea i-o dăm noi. O să vă spun mai încolo cum, dacă nu vă dați voi seama.

Pentru început vă dau un exemplu. Cel mai simplu. Eu n-am avut miros ani de zile și pentru asta m-am învățat să nu mai îmi pută nimic în toate sensurile, inclusiv cu efect asupra psihicului și caracterului. Am și avut răgazul să analizez toate aceste senzații fizice și legătura lor cu mine, cea care le trăiește. Pe mine lipsa mirosului m-a învățat să nu judec și să nu consider că ceea ce știu sau am învățat e mai mult sau mai bine față de ce știu alții. Și că nu e de ajuns să știu ceva, ci să probez ca fiind adevărat. Să îmi obțin propriul adevăr și să îl fac să lucreze pentru mine, așa cum și voi, ceilalți lucrați cu ceea ce știți că sunt adevărurile voastre. Dar merg mai departe în a afirma că adevărul meu nu trebuie să fie identic cu al vostru, ci să fie funcțional pentru mine. Între timp lucrez la a face diferenta dintre adevăr, obișnuință, credință, presupunere, părere. Și cum am ajuns la treapta asta, mi-a revenit și mirosul să mă ajute în acest caz la detalii. Un simț tare simplu, mirosul, când e cu noi, nici nu-l bagam în seamă. Dar dacă dispare, ne mirăm cât e de complex și la ce poate duce lipsa lui.

Așa că îmi permit să vă spun să nu vă deranjeze dacă pentru o perioadă rămăneți fără miros. Poate vrea să vă învețe ceva despre voi. La fel și gustul. Pentru că totul este despre voi, despre viața voastră, și mai mult, despre concepția voastră despre viață. Și din concepția voastră despre viață vine atitudinea. Și atitudinea e acea parte din noi care se manifestă în momentele în care ceea ce ni se întâmplă nu face parte din strategiile noastre și ne deviază din propria liniaritate.

Liniaritatea nu este naturală și viața intervine și ne dă brânci ca nu cumva să devină plictisitoare. Și noi reacționăm. Conștient sau neconștient. Și reacția noastră dă tonul a ceea ce vom trăi în continuare. Și aici se vede diversitatea în splendoarea ei.

Pentru că în fața aceluiași dușman fiecare reacționează în felul lui foarte personal. Când dușmanul e covidul, situația e la fel de personală. Am văzut că unii mor parcă prea repede, alții se îmbolnăvesc dar iși revin, alții rămân cu sechele, alții sunt asimptomatici.

Ei, v-ați întrebat ce îl face pe un asimptomatic să fie asimptomatic? Că vaccin nu a fost, că probabil imunostimulatoare n-a luat și nici nu s-au înfundat toți aliniat cu cele mai eficace tratamente anti.

M-am trezit din somn ca să încep să vă spun. Vă las ca, pentru ce am spus până acum, să sleep on it.

icoana

Dintotdeauna am considerat că mama și copilul sunt centrul unui univers. Învăluiam mereu aceaste ipostaze într-o haină sacră pe care nu era voie să o atingă oricine. Vedeam lăuza ca cea mai pură dintre femei, căci a fost protagonista celui mai mare miracol din lumea aceasta. Mama și copilul sunt centrul, în orice condiții trebuie protejați și ocrotiți. Și așa trebuie să rămână.
Copiii înșiși vin dintr-un univers imens într-o lume delimitată. Sigur că nu încap și nu din prima. Necesită o pregătire temeinică, trebuie parcurse etape. Dar oricât i-am pregăti, n-avem cum să-i înghesuim cu totul, își păstrează câte ceva din lumea din care vin. De aceea e faină viața, că ne oferă multe posibilități. Sau așa ar trebui.
Mi se pare că dintr-o anume perspectivă lumea aceasta a noastră e tot mai mică. De parcă ne nevoiește să ne restrângem tot mai mult. Însă mă gândesc că din altă perspectivă putem aduce lumea la măsura noastră. Cred că tocmai mi-am enunțat pedagogia. Mi-e un pic ciudă că revin la niște gânduri vechi de mii de ani, la fel de valabile și acum. Dar noi ne lăudăm că evoluăm, când în fapt omul e la fel dintotdeauna. Iar diferența devine una de accent pe care îl mutăm în fiecare epocă spre altceva.
Nou-născuții vin într-o societate existentă. Dintr-o privință, ei trebuie să fie integrați în acest ceva gata format. Atâta doar că nu e gata format. Doar impresia generală e așa, cel puțin asta am perceput eu tot timpul de la majoritatea celor cu care am intrat în contact. Dar totul e într-o continuă mișcare și transformare. Și nu e ceva aleatoriu. Orice mișcare umană are un punct de pornire ca reacție la ceva dinainte, apoi se dezvoltă, își atinge un apogeu, începe să se degradeze și face loc altor mișcări care fie o completează, fie i se opun. Nu mă apuc să fac istorie, merg direct către zilele noastre.
Ce se întâmplă în prezent. O tranziție. De fapt, mai multe. Însă într-o tranziție, vechiul e încă prezent, ba mai mult, în război total. Cedează greu locul. Imediat vine reacția noului. Momentele acestea de tranziție sunt foarte explozive. Și la propriu și la figurat. Noi, oamenii suntem și actori și spectatori și regizori și scenariști. Ne căutăm locul și ni-l asumăm. Uneori ne arătă alții ce loc să luăm. Și uite așa umplem lumea de teatru.
Mulți ani am încercat să aflu de unde îmi vine sentimentul de a fi străină. Nu-mi găseam locul, ba mai mult, mi se părea că nici celorlalți nu li se potriveau rolurile pe care le jucau. Mi-am dat seama că în momentul acesta de luptă crâncenă, pe viață și pe moarte între vechi și nou, instabilitatea e maximă, puterea de anticipare e minimă. Dar sunt atât de multe posibilități și tocmai pentru că sunt atât de multe, e motivant pentru unii, de speriat pentru alții.
Și iaca! Aducem pe lume copii. De-a valma. Niște străini. Și marea dilemă de aici pornește. Ce facem? Le arătăm lumea așa cum o știm noi? Sau le prezentăm multiple posibilități cu avantajele si dezavantajele lor? Sau îi lăsăm să descopere și să decidă singuri? Cam acestea sunt direcțiile principale spre care orientăm educația copiilor.
Iar eu din bula mea, ca etern copil, pedagog și mamă am să-mi exemplific mai departe deciziile.

cotangentă

Întotdeauna m-am simțit străină. Întotdeauna mi-a fost greu să mă integrez, cu toate că învăț și aplic foarte repede regulile. Nu simt că mă rup în două și nici că fac un efort supraomenesc. Mă adaptez repede, cum s-ar zice, mă pliez după fiecare, fără să mă pierd pe mine. Și rezist destul de mult în poziție fără să mă plâng.
Ce nu reușesc și nici nu-mi doresc este să fiu în totalitate de gumă. E ca un rol pe care mi l-am asumat, dar nu mă reprezintă. Nu am renunțat niciodată la mine. Și am simțit mereu că mi-s forțate limitele. Am intuit rapid că în ritmul acesta ajung să nu mai fac diferența între mine și pretențiile celorlalți.
Și am ajuns mereu o străină. Mă întorceam în liniște cu fundul către exterior.
Întotdeauna viața mea interioară a fost foarte bogată. Dar n-am avut timp de ea, deoarece trebuia sa petrec prea mult timp dând bine. Îl simt cam prea mult timp pierdut. Am multe încercări pe tema timpului. Și îmi doresc să nu mai pierd prea mult. Nici pe al meu, nici pe al altcuiva.
De când mi-am descoperit vocația de pedagog, am căutat mereu să nu umplu timpul nimănui, ci să trezesc curiozitate si entuziasm. Să ajung la fiecare persoană și s-o prețuiesc pentru cine este. Am avut parte de întălniri fantastice.
De când sunt mamă însă, tema aceasta trebuie să ia forme concrete. Joaca asta a mea de-a respectatul timpului celuilalt se va lăsa cu urmări. Și, inevitabil, m-am aruncat în propria copilărie. Și m-am trezit iarăși străină.
Mă uit în zare, înainte, mă uit înapoi. Ce lume să-i aștern copilei? Mă văd pe mine în toate formele și apoi muțesc în fața splendorii ei. Mă mulțumesc că mă lasă s-o ating, s-o sorb din priviri. M-aș transforma în scamă, doar ca să mă prind în haina ei. E vie, e mult mai vie decât mine. Mă întind în fața ei și mă fac preș, dar știu că ea va avea pașii ei. Iar eu voi săruta pământul pe unde trece.
E simplu să decid, va fi cel mai mult ea. Iar eu va trebui să-i fac cunoștință cu tipurile de reguli din lumea aceasta. Câteva obligatorii, unele folositoare, altele înșelătoare. Și sper, cât mai multe personale.
O parte din împărțirea aceasta o voi împărtăși cu voi, și o voi numi ”zarea”. Căci mi-aș dori ca fiecare să-și găsească ocazia de a-și descoperi propria linie de orizont printre toate celelalte, fără să se simtă străin.

Toate culorile! Cu trecere rapidă de la una la alta.

Maia are tone.
Tone de zâmbete, pupici, îmbrățișări, priviri adânci, vorbe de duh.
Mă tot mir ce fată faină am.

Are tone, dar nu le risipește. Le dă gândit, nu când au alții chef, ci când vrea ea. Și mai rar, nu doar așa, e nevoie de un context. Contextele apar des, dacă nu apar îi mai fur câte un pupic, îi cer așa pe nepusă masă si ea striga ”lasa-mă !” și eu râd și o fugăresc.

Maia are tone, de toate.
Și le dă fără avertisment.
Mai ales ”nu-urile”.
Tone și alea.
Și când mi le dă e cu greutate, de zici că m-a lovit trenu. Da, da, acel tren.

E ca în ring, faci joc de gleznă cât faci si  dintr-o dată, de nicăieri, zbang !, un upercut în falcă. Ți se mută falca, capul îți sare de la loc, corpul se dezechilibrează, picioarele nu mai întâlnesc pământ. Și inevitabil cazi. Răsunător. Și apoi ce ? Ce ? Hopa sus cu zâmbet larg. Nu, nu apuci să numeri, nu vine nimeni să-ți fluture prosopul. Nu ești în ring, ești la tine acasă cu copilul teribil.

Eu tot citesc bloguri de mămici. Flu-flu, roz, tutu, zen, nici mâc despre tantrumuri și cum le trăiește mama. Probabil că trăirile sunt așa intense că nu reușesc să realizeze ce se întâmplă și când trece preferă să pună deoparte. Însă se repetă. Tre să aibă niște mecanisme de uitare foarte operative. Probabil, alt probabil e că majoritatea nu recunosc prin ce trec, ce simt, ce gândesc în acele momente. Probabil nici nu știu să formuleze, așa am crescut, să îngropăm repede. Și mai puțin probabil, spre ideal, e că reușesc să controleze situația fără consum imens.

Dar cum blogul meu nu e unul de mămică roz, căci eu trec prin toate culorile, vă descriu cum e când vine taifunul.
În cazul nostru aventura vieții e să o îmbrac jap-jap. Știți voi, urmează să ieșim afară. În mod miraculos eu îmi fac mișcările complet, căci sunt limitată pe respirație. Și urmează ea.
Prima fază e cea de convingere. Aici întră argumentele, contextul, descrieri, woa ce fain îi afară, abia aștept ! De obicei nu e necesară muncă de convingere. Îi place afară. Și urmează :
„Hai mama să te îmbraci.”
”Nu !”
„Dacă nu te îmbraci, nu putem ieși” și n-avem parte de woa astăzi, adică readuc argumentele în față.
„Nu vreau !”
Nu știu altele cum sunt, dar eu deja încep să trag sfinți în jos să aducă gândul bun. E necesară o regrupare. Deja îs în corzi.    
„Bine mama, când ești pregătită să-mi spui.” Au fost dăți când am așteptat să fie pregătită și n-am mai ieșit. Deci asta e doar fentă de regrupare.
„Mama, ți-am pregătit hainele, vino să te îmbraci”.
”Tu să mă îmbraci !”
„Eu te îmbrac, hai.” Și vine, victorie !!!! Gata prima rundă, am supraviețuit.
Vine, îi arăt ce i-am pregătit, o ajut să își ia ștrampii. De obicei și aici sunt detalii, uneori vrea singură, alteori s-o ajut, eu trebuie să știu, cumva apriori. Nu știu, că nu-s pui de clarvăzătoare. O întreb, uneori nu răspunde, dar eu tot trebuie să știu. Că dacă nu știu se apucă de urlat. Și zbang! încleștarea se acutizează.
Na bun, își ia ștrampii. Dintr-o dată începe să urle:
„Nu-s buni !”
„Mama, sunt aceeași pe care i-ai mai purtat, sunt la fel de buni.”
„Nu-s buni ! Mă deranjează” Și urlă. Eu mai trag de un sfânt, dade-dade. Îi propun alții, nu zice nimic, stă s-o îmbrac. Și apoi iar:
„Nu-s buni!” Și urlă fără să apuc să înteleg de ce. Doar urlă și trage de ei…Bine, îi dăm jos, alții.
„Vino să-ți alegi !”
De obicei nervii mei se scurtcircuiteaza la numero trei. Dacă nici aștia nu trec testul, revenim la primii. Deci, nu mă apuc să scot tot din dulap. Are trei opțiuni, suficiente. Dacă în continuare urlă și fuge dezbrăcată prin casă, mă cam trezesc ridicând vocea. Nu e cea mai bună soluție, dar deja săngele mi-e tot în cap. O parte din mine pregătește asaltul final. Ca să mă scot, probabil am impresia că nu mă aude bine. Și atunci articulez și apăs cuvintele. Cuvinte puține și tare. Dar rațiunea încă funcționează. Mai trag de câțiva sfinți. Mai caut argumente potrivite. Am și o amenințare supremă, dar de care nu pot face exces :
„Dacă nu vii singură, vin și te iau pe sus și te îmbrac cu forța.” Și ca prin farmec se execută.
Dar urmează pantalonii. Invariabil, cum vede cu ce vreau s-o îmbrac, se apucă să urle :
„Nuuu ! Nu ăștia !”.
„Dar care ?”
„Ăia cu ciupercuțeee!”
„N-ai pantaloni cu ciupercuțe mama.”
Și ea urlă iar. Și iar.
Un val de niciunde m-a nimerit. Vederea mi se încețosează, auzul mi se stâmpără, membrele nu mă mai ascultă. Și cad. Sunt la pământ. Cu ultimile forțe spun
„Mă scoți din minți, Maia ! Îmbraca-te !”
Ea nici că mă bagă în seamă. Îs fleaa-șșș-căă !

Cum să vă spun mai frumos, în acele momente cred că simt ce simt cei ce și spun ”eu te-am făcut, eu…” mno, eu nici măcar nu pot spune așa ceva. Și nu există nici o scuză pentru cei ce trec la fapte, oricît de neînsemnate li se par. Doar li se par. Eu ridic vocea și încerc să mă impun pe moment. Și îmi pare rău. Și îmi cer iertare. Când reușesc să rămân calmă, ajungem la un consens. Îi vorbesc si îi explic întruna, iar și iar și așa îi înmoi rezistența Căci până la urmă se îmbracă cam cu ce îi ofer și ieșim și e woa!
Nu știu emoțional la ce nivel sunt, dar maximul meu acolo e. Eu sunt terminată și ea nu mă mai aude.
Apoi urmează scurtcircuitul…
Și întotdeauna, dar întotdeauna întră Moromete în scenă cu țigarea în colțul gurii și întreabă : ”Ce facem noi aici, domnule ?!” În secunda doi îmi revine vederea. Mă uit, țânca mea mă privește lung și blând.

Da chiar ? Ce facem noi aici ? Culori. Amestecăm culori, căci viața e colorată. La început de-a valma, apoi cică tot mai coerent.

Copilul din mine mă trage atunci de mânecă : Ție ți-au pus alții culorile în viață și acum crezi că poți doar să treci dintr-una în alta cu viteză? Ai o coală nouă, ce faci cu ea? o mâzgălești sau o călăuzești? Cine ești tu să decizi pentru ea? E important cu ce se îmbracă, în cât timp se îmbracă? Sau mai bine să fie atentă la fiecare culoare în parte, să o privească, să o atingă, să o ia în mână, să o guste, să o întindă pe față, pe mâini, pe unde crede de cuviință, până o asumă? Și apoi să treacă la altă culoare și la alta și apoi să le pună împreună și să le amestece? Care-i problema?! Nu face bine? Dar tu faci bine? Nu, tu le faci automat! Că așa faci dintotdeauna. Ce te scoate din minți? Că nu procedează ca tine? Că trăiește fiecare gest, mișcare, vorbă?
Ai o coală nouă ! Ce faci ? Te apuci să decupezi după contur ?!

Maia are tone.
De toate.
Și le trăiește pe fiecare.
E spectacolul ei.
Eu n-am ce căuta cu ea pe scenă.
Pot fi doar fanul din primul rând și bodyguard-ul care îi protejează inocența.
O pot atinge, îi pot vorbi, pot râde odată cu ea, pot plânge odată cu ea, o pot iubi.
Și o iubesc.
Iubirea ne colorează viața și ne invită să ne-o asumăm.

Îngăduiți-mă,

vă rog!

Îngăduiți-mă voi, căci mie nu-mi iasă. Mă pierd în mine atât de adânc, incât mă sufoc. Mă sufoc, deci am muțit. Am pierdut cuvintele sau s-au pus ele deoparte. Știam ca am de obicei scrisul cu mine, dar nu îl foloseam ca scriitură, n-am scris niciodată intensiv, ca să scriu. Scrisul e cel care mă spune, căci în loc să mă vorbesc, mai bine tac. Eu nu sțiu să vorbesc. Dacă cineva mă întreabă ce părere am, iar eu răspund ”o să-ți scriu” să se știe că e de bine, pentru că eu în scris sunt sinceră. Sunt sinceră și cu mine, dar nu e nevoie să-mi scriu ca să pricep. Vedeti?! Mă ia valul…asta numesc eu scriitură. Nu e de rău, dar nu mă caracteriza pe mine, cea concisă. Eu foloseam scrisul să transmit mesaje, îl încărcam când dădeam exemple, îl simplificam când emiteam axiome. M-am ținut deoparte ca să nu vă arăt boala. E suferința mea, nu a voastră, de ce să vă fi încărcat?! Nu-mi doresc pe nimeni părtaș la suferință. Dar poate ați suferit și suferiți și voi, poate unii suferiți la fel ca mine și vă ajută să știți că nu sunteți singuri. Și apoi ce ar avea important de transmis un om bolnav? Clișee, citate; vedeți dragii mei, eu îs un pic defectă, da vă spun eu cum e bine. Nici eu nu m-aș fi crezut. Ce să vă fi spus?! Azi am tușit mai mult decât ieri, probabil pentru că e mai multă ceață și asta mă îneacă sau probabil că nu, adevărul sigur e că nu știu de ce naiba tot tușesc, cert e mă trec toate tipurile de tuse. Seacă simplă, seacă cu convulsii, umedă în gât, umedă cu scuipături, seacă și umedă cu vomă. Asta numa tusea, în general duceam pe picioare echivalentul unei gripe un fel de trei-patru zile pe săptămână, restul bântuiam. Sau: azi m-am trezit la 10.00 ca de obicei, ca bătută, pentru că de obicei mă trezeam ca bătută. Și ca bătută imi continua ziua. Na, astea erau zilele normale, când îmi surâdea norocul. Sțiți cum fac astmaticii în criză, când se sufocă și nu le ajunge aerul? Ei, pe mine mă ținea criza câteva săptămâni. Dacă făceam o mișcare prea bruscă riscam să mă prăbușesc fără putință de a-mi regăsi suflul. Alea erau zile de stat în pat. Nu le stăteam, mă ridicam si mă puneam pe scaun, nu suport să bolesc în pat, mă rog, statul meu în pat e tot un fel de stat în fund, doar că sprijinită pe perne, multe perne. Îmi adunam puterile să ajung până la budă, vreo 20 km dus, 20 intors. Cât un maraton, eram ca la olimpiadă, un fel de campioană. Încă îmi apreciez starea după cât de departe mi se pare de ajuns și după câte etape de pregătiri am de făcut. Ce folos atâta libertate când nu o poti savura… ”Dăm o fugă până la Tarnița”. O fugă?! Îmi iasă ochii din cap, mă calculez, să mă ridic, să ajung la baie, să mă dezbrac, să mă spăl (da numa la subraț, că altfel durează prea mult să mă îmbrac, să mă șterg, ah, e frig, întotdeauna tremur de frig, chiar la 20 de grade plus, eu și atunci îs cu polarul tras până în gât și băile îs atăt de reci, cu faianța aia înfiorătoare care îți sparge capul numai când te apropii; să mă întorc, să deschid dulapul, să mă aplec, să mă intind după haine, întotdeauna, da intotdeauna tre să mă aplec sau să mă ridic sau să mă întind după haine…nu pot sta toate la nivelul mâinii?! hainele sunt sifonate, numa le arucasem înăuntru că nu am fost în stare să le împătur; trage-ți hainele pe cap, o mică claustrare, oare o sa leșin?! Sper că nu, că tre să îmi iau și pantalonii, adică să mă aplec, să îmi vină sângele în cap, of, de data asta chiar o să leșin. Știi ce!? Nu mergem nicăieri! Trebuia să mă anunți cu câteva zile înainte ca să mă pregătesc. Ioi, apoi cu dușul, poate o să vă povestesc cum fac eu duș de campioană și cât tânjesc după apă și cum apa nu mai e prietena mea, așa cum nici prietenii nu mai sunt ai mei. Bine că sunt absenți și își văd bine-mersi de viață, că așa îi vreau. Eu o bună bucată nu aveam ce oferi, decât urlet surd. În halul ăla nici eu nu puteam fi prietena cuiva. Deși am nostalgii când aud la alții de ei și de oamenii de lângă ei. Eu am doar omul meu lângă mine si periodic mă întreb și îl întreb ce îl ține lângă mine, n-am un răspuns logic. Ba avem și un copil, asumat, soare, SOARE STRĂLUCITOR. Mă topește de înșpe mii de ori pe zi. V-am spus că de când am născut nu mai îmi e frig?! De aia! Mă abțin pe moment să scriu despre ea, oricum viața mea se învârte în jurul ei și dacă mă pornesc, o țin tot așa, cu fata mea.

Revin. Si apropo de libertate, ce să faci când stai toată ziua pe un scaun cu calculatorul în față. Citești, normal! Citești tot ce n-ai avut timp să citești pe vremea, nu de demult, în care îți trăiai viața în viteză și făceai multe și planuri și mai multe. Și citești și citești și te trezești că a doua zi uiți tot. Dintr-o altă bătaie de joc a sorții aflu că butonul de memorie dă rateuri. Mi s-a revărsat toată stima de sine ce o mai aveam, s-a inmuiat creierul și a început să se scurgă din mine ca și cum n-ar fi fost veci de veci. Și iată-mă căzută în dulcea ignoranță, praf și pulbere! Lăsasem deja cu bună știință pretențiile elitiste în favoarea unei vieți normale, dar trăite, însă normal mi se părea să mai citești o carte așa, din când în când, de întreținere. Pentru asta cu uitatul nu eram pregătită, mi-am dat seama că voi ajunge mult mai jos decât am fost și am apreciat vreodată. Și rând pe rând, toate mecanismele cu care obișnuiam să mă trag în sus, dispărute precum țevile de irigare din Bărăgan, cu urmarea firească uscăciune totală, deșert, pierzanie. Nu mă temeam de moarte, cât de pierzanie. Am fost nevoită să anunț pierdută mintea și s-o declar nulă până nu o laum razna cu totul.

În acest context, proaspăt dat a trebuit să mă regrupez. Cu scrisul am mai făcut-o odată când mi s-a spus că scriu ca și cum aș da omului în cap. N-am vrut asta nicidecum si m-am retras să alung agresivitatea, să nu mai fie a mea. Eu în scris sunt sinceră și cu bunăvoință, nu vreau să-l transform în armă. Nu vreau nici să mă tângui. De la scris am aceleași așteptări înalte ca dintotdeauna. Dacă-i talent, așa să fie, e dat și independent de mine, cea care trebuie să mă reinventez la fiecare pas că altfel mă uit prin cotloane stafidite ale minții.

Între timp m-am schimbat, m-am reinventat, mă reconstruiesc și cu noul eu nu mă mai caut prin cuvinte, însă am nevoie să ies. Ieșirile mele sunt nesigure nu pentru că eu sunt nesigură, ci datorită schimbării. Nu am exercițiul scriiturii, acum mă testez. Trebuie să ies, căci în mine e mare aglomerație. Vă spuneam că viața mea interioară e mai bogată decât cea exterioară, dar nu mai merge așa. Am produs exteriorizarea supremă, acum trebuie să mă produc. Am câteva modalități, scrisul ar fi una. Mintea îmi vorbește pe multe voci, în general e bine să avem ordine în gânduri, însă la mine e prioritar. Cu cât exteriorul, ma rog eu numesc și necunoscutul exterior, chiar dacă tot mie îmi aparține; cu cat e mai imprevizibil si cu un prunc care acum descoperă lumea, chiar este peste obișnuința mea să mă repliez eficient. Așa că mă organizez din mers cu ce am la îndemână.

Apoi am nevoie de un loc să mă revărs. În preajmă, totul e ocupat. fiecare colț e folosit, fiecare sertar e burdusit. Hei-rupul nu funționează, reușesc să scot totul și să le pun la loc aliniate sau mai îngrămădite. N-am timp, aici e timpul meu, eventual cu voi, nici prea aproape, nici prea prezentă, nici prea seriosă.

Aici mai e ceva. Aici e locul meu de zbor. Căci mie îmi place să zbor. Mai zbor și în alte locuri, dar unul e aici. Și tot despre zbor e vorba și în continuare. Deși acum m-am consemnat la sol. Sunt o parte în nezbor. Aceasta nu e lipsa zborului, ci pregătirea lui, un fel de revizie, sunt campioana reviziilor. Mă meșteresc întruna pentru ca atunci cand zbor, să nu dau iar un ditamai rateu si sa cad în toata-mi splendoarea și să ma izbesc, căci nu știu câte izbituri mai pot duce. Nu prea am de ales, trebuie sa-mi pregătesc si atenuarea căderii, cumva. Cad tot mai adânc și mă ridic tot mai greu, mi se vede pe față, pe păr, pe piele, nu în privire. E de ajuns o dată să nu mă mai pot ridica. Și nici nu mă pot tot baza că mă ridică Flo, cât mai poate și el, că el e singurul care mă ia la șuturi. Maia încă nu știe să mă ia la șuturi, ea îmi strigă doar ”trezeste-te, mami!” Câteodată mă gândesc că îs cam arogantă, că nu există zbor fără cădere. Îi drept că eu cad doar din zbor, de aceea mă zdrobesc așa, dar asta nu mă oprește, vreau să învăț să aterizez și nu oricum, ci elegant. Dacă nu în viața aceasta, atunci în următoarele, nu-i grabă.

Deci, îngăduiți-mă, căci acum exersez ceva nou. Dacă îmi reușește, vom putea exersa zborul împreună. Nu promit nimic în ce privește căderile, dar am să mă pregătesc mai bine, scriitorește, aici. Căci, da, am să mă folosesc de scris în vindecare. Poate pe voi vă va atinge cu ceva, poate nu. E bine și așa și așa.

sociali…zam..zare

Sa ne intelegem de la bun inceput. Noi suntem fiinte sociale, eu sunt sociabila. Multi radeti sub mustata, deci tre sa ma explic. Eu sunt sociabila conform definitie mele. Adica, doua sau mai multe bucati care comunica si relationeaza, cu conditia ca acei indivizi sa fie capabili de empatie si reciprocitate. Neaparat. Alte …zari care nu le includ pe cele doua eu le numesc vanatori. Am jucat jocul acesta si nu mai vreau. Deci conform simtului comun am devenit mai putin sociabila, chiar antisociala. Eu daca acum ma trezesc in fata cu un pradator ma retrag sau musc, nu discut despre starea vremii, politica si fotbal.

Acum cu exteriorizarea obligatorie, imi pun intrebari. Nu-i bine, mi-am pus intrebari si acum dau raspunsul. M-au chinuit conformismele. Du-te la gradinita, fa frumos, du-te la scoala, fa frumos, du-te la liceu, fa frumos, du-te la facultate, fa frumos, angajeaza-te, fa frumos, marita-te, fa frumos. Nu zau? si daca nu vreau, ce? Atunci esti antisociala si meriti sa fii pedepsita. Undeva prin gimnaziu mi-am dat eu seama ca nu-s proasta-proastelor si ca mi-ar fi mai usor daca m-ar lasa lumea in pace. Si asa a aparut conceptul de fa frumos atat cat trebuie. Bineinteles ca am tinut-o intr-un mare plict. Eram vezi-doamne fruntasa, cu un potential extraordinar, dar niciodata nu confirmam. N-aveam chef. Ba mai mult, mi-am planificat retragerea. Am luat 10 pe linie. Se uitau toti la mine ca la o zeita, iar eu n-am avut absolut nici o satisfactie. Orgoliul meu era in alta parte, dincolo de ei si lumea lor mica, orgoliul meu era in necunoscut, in mister, in fantastic.

Dar nu de mine e vorba, ci de Maia. Va explicam ca eu, conform definitiei mele, am socializat putin. Cand am avut cu cine. Multumesc lui Dumnezeu ca am avut cu cine. Si acum, ma gandesc, fata mea cu va face? Cum va face, e total treaba ei, dar eu ce ii spun la capitolul asta, ca va veni momentul. Ma si vad serioasa explicandu-i ce-i aia empatie. Dar pana atunci, vreau sa va spun cu ce mi se pare ca se mananca empatia.

Empatia se invata. Nu te nasti cu ea si esti fericit pana la adanci batraneti, ci o culegi daca esti norocos din familie sau din mediul tau de apropiati. Am vazut multi vanatori la viata mea, dar nu m-am gandit ca provin dintr-o hiba pedagogica, din cei sapte ani de acasa. Acum am aflat.

Copiii se nasc complet egoisti si asa si pot ramane. Daca nu se afla cineva in treaba sa-i invete ca exista si ceilalti. Eu-l  de la inceput super extins. Dupa cei sapte ani cu pricina se cam transforma in ego si se instaleaza in mintea omului de greu il mai scoti. La bebel totul ii apartine, mama, tata, bunicii, casa, masa, tot ce vede. Asa ca alea cu micul terorist, smecher sau cum i-o mai zice is reale. Bebelu trage totul pe spuza lui fara sa clipeasca. Pana la un punct, apartinatorii trebuie sa se execute, ca altfel ramane copilu cu sechele, cu lipsa de afectiune, siguranta, incredere. Pe la 2-3 ani incepe sa fie fie constient de sine si sa aiba un soc. Mama e o alta fiinta decat el. E poate primul moment pentru bebel in care nu prea ii mai convine ca a venit in lumea asta si incepe sa o respinga. Nu mai vrea nimic, nu ii e foame, sete, nu vrea sa se joace, nu vrea sa se imbrace, nu nu si nu. Io n-am vazut copil care sa nu il ia pe nu in brate.

Acesta ar fi momentul optim sa intervenim. Nu in timpul crizelor, ci cand e linistit. Cand e in criza e bine sa-ti bagi capul in pamant pana ii trece, fie ca il apuca acasa, la magazin, in vizita, cu riscul sa se uite toti lung si desigur sa conchida ca uite ce progenitura rasfatata si needucata! Acum ca v-am informat cum sta treaba, sa nu va aud ca va exprimati despre un copil pana in 2-3 ani ca e cam rasfatat. Veti denota ignoranta in cunoasterea psihicului uman.

Bine noah, dar cum sa-i invatam pe copii empatia? Eu ma gandesc ca o sa fac asa :le turuim intr-una. Stii cand ai cazut si te-ai lovit si te-a durut – asa ma doare si pe mine cand imi dai cu jucaria in cap. Stii cand te-ai suparat ca nu ti-am dat jucaria- asa ma supar si eu cand nu faci ce te rog. Stii cand- asa si pe mine, asa si eu. Pana pricepe ca si ceilalti sunt ca el, ii doare, se supara, se bucura. Acesta ar fi primul pas.

Ca sa afle toate acestea bebeii nu trebuie feriti de experiente, chiar neplacute. Sa-l doara, sa se bucure, sa se supere. Un copil prea protejat risca sa nu treaca prin toate starile si sa fie insensibil. Caci ce i-ar mai lipsi unui egoist decat sa fie si insensibil. Atunci chiar i s-ar cuveni toate. Tot asa, pana la 2-3 ani din experienta in alta, copiii nu le iau personal pentru ca da, v-am spus deja, nu-s constienti de propria persoana.  Daca ne gandim bine nici nu avem amintiri din acea perioada, ca si cum nici n-am fi existat. Dar experientele raman in memoria ascunsa, desi nu-i afecteaza prea tare.

Deci ce sa pricep de aici. Noi ca mame e bine sa-i lasam sa experimenteze, sa-i lasam sa-si consume propriile intamplari, sa nu sarim in secunda doi sa-i ajutam. Ii vom invata apoi ca si ceilalti sunt ca eu, au aceleasi stari. Insa mai trebuie ceva ca sa priceapa cu ce se mananca empatia. Aceasta ultima lectie consta in a-i face sa inteleaga ca ceilalti pot avea stari diferite de ale lor pentru aceeasi intamplare si ca e normal sa fie asa. Nu stu cum ar putea intelege altfel decat observand. Pentru aceasta e necesar sa-i priveasca pe ceilalti, sa-i cunoasca, sa anticipeze. Si apoi sa se intample minunea: se sa puna in locul lor.

Ajungand in punctul acesta mi se cam pare destul de greu sa fii parinte. Ma gandesc ca in privinta aceasta mama s-a priceput. Ca n-as fi vorbit de empatie daca n-as fi experimentat-o. Eu am fost cam perversa, m-am folosit de experienta mea ca sa resping pe unii, desi empatia e frumos sa mearga mana in mana cu respectul. Deci pot sa dau lectii pana la un punct, mai incolo si eu mai am de invatat. Si probabil ca viata ma va pune in situatie…

sacrificat…adjudecat

Ce-am reusit sa realizez eu cu Maia e un fel de sport extrem. Ca tot ma plangeam ca nu mai is in stare. Din punct de vedere fizic era improbabil sa duc o sarcina normal si sa nasc la fel de normal. Pana in luna a cincea doctorita mea se uita speriata la mine, ca pot. S-a mai lintistit cand a vazut ca nu ma umflu si nu imi tarasc burta. Au decurs chestii amuzante de aici. Cu doua saptamani inainte de termen cineva m-a intrebat daca se vede sexu, ca pana in patru luni jumate putini se arata…Am fost foarte cuminte si asa mi-am marit sansele. Nu m-as apuca insa sa dau lectii despre consecventa.

Am rezistat. Cand am vazut ca nu e asa greu, am inceput sa ma speriu de nastere, ca daca se intampla tragedii. Sanse erau destule, nasol era ca numai la asta imi statea capul. Dar nu va puneti cu neuronii gravidelor si mai grav, cu ai lauzelor. Stiam in mine sigur ca mi-e dat se experimentez cum e sa fiu mama, deci eram sigura ca oricum va fi, va iesi si va ramane viu. Mai ramanea de vazut daca meritam un copil frumos si sanatos sau unul troglodit. Sigur ca in asta privinta ma rugam sa semene cu tata-so. Si imi asociam eu asa ca sanatatea se uneste cu frumusetea, ca doar vedeam la mine ca boala macina. Bai, si a iesit atat de frumoasa, deci cum sa spun, lungana, subtrica, cu pielea curata, roza, a si zambit de am dat in balbaiala. O juma de ora am spus doar ca nu-mi vine sa cred cat e de frumoasa, pana m-au crezut toti cei vreo douazeci de spectatori. V-am zis cat  o iubesc pe doctorita? Au eu norocul asta sa-i gasesc pe cei mai potriviti.

Asa deci era frumoasa si clar si sanatoasa. Si apoi a venit si confirmarea. Si zenul meu se opreste aici. Al ei continua si sunt recunoscatoare pana la cer. De cum am venit acasa si aici a inceput sa ma racaie. Pana la ultimul fir de par, toate si-au facut de cap in corpul si pe mine m-au tintuit. Si au inceput sfaturile si ingrijorarile.

Prima luna m-am chinuit cu instituirea alaptarii. Caci pornirea a fost asa cum se obisnuieste la noi, naspa. Alea cu spitale prietene cu alaptarea is doar pe afise. Aveam eu clar in cap ca tre sa alaptez si daca nu reusesc ii bai. Doar cateva persoane mi-au spus sfios sa nu ma las. Cei mai vocali erau cei cu formula. Am si amenintat ca daca mai aud cuvintele LP ii bat pe toti si sparg tot in casa. Cred ca a functionat, dar a plans fata mea, a plans de foame. Si nu te taie nimic decat plansul propriului copil. Bebelusii nu plang decat cand ii problema si eu deja ii faceam probleme. Si iar m-am gandit ce fain imi sta, ea depinde total de mine si eu…De atunci n-am mai contat nimic altceva decat fata mea. Si nimeni. Si nu ca i-am neglijat pe restul, m-am neglijat pe mine si o fac in continuare cu cea mai mare bucurie. Cum si instinctul a inceput sa functioneze, s-a trezit leul.

Si am ajuns la titlu. Am citit un articol in care ni se spunea sa incetam sa ne sacrificam pentru copiii nostri, sa fim chiar egoisti, sa ne vedem de viata noastra, ce atata atentie si disponibilitate. Is de acord doar intr-un caz, in acela in care in care parintii folosesc motivul sacrificiul ca paravan pentru faptul ca ei sunt niste luzari si copiii le sunt si mai mari luzari. Aceia sa nu se sacrifice, sunt sanse bune sa se descurce copiii singuri. Deci numai in cazul acesta si cu cele doua cazuri indeplinite sunt de acord ca n-avem ce vorbi de sacrificiu si mai bine n-am face-o. Dar daca esti parinte intreg la cap…Acuma vorbim pe subiectivismul meu, ca s-ar gasi unii sa spuna ca sunt o ratata si nu i-as putea contrazice. Parerea mea e ca am realizat multe si is tanara. N-as vrea sa bag boala la inaintare ca motiv ca stau mai mult pe tusa.

Pai ia sa vedem: Ne sacrificam de mici, da? sacrificam timpul liber ca sa invatam sa luam note bune, sa trecem clasa, sa intram la facultate, sa devenim cineva. Ne sacrificam la locul de munca pentru ca deh prindem experienta, stam la patroni care ne exploateaza ca pita costa. Si da, cum facem copii, dintr-o data ne sfatuiesc unii ca sa ne gandim la noi, sa fim egoisti. De ce nu ne sfatuiesc sa fim egoisti cand ne cere sefu sa stam peste program sau ne arunca intr-o norma pe care n-avem cum s-o indeplinim. N-am vazut nici un articol de genul asta. Tocmai cand o fiinta noua depinde total de noi, pentru noi e mai bine sa ne vedem de viata noastra. Ai, cum nu m-as fi jucat eu toata ziua, cum as fi stat cu prietenii p-afara, cum as fi calatorit, cum mi-as fi vazut de viata daca sistemul asta imputit nu m-ar fi obligat sa ma aliniez. Probabil ca taman acum e nimerit sa facem calatoriile alea lungi la care am tot visat, ca avem in sfarsit concediu, sa-i lasam pe prunci in grija bunicilor sau a cui s-a nimeri, ce mai conteaza si sa incepem sa ne traim viata; sa recuperam in sfarsit ce am lasat mereu deoparte ca n-am avut niciodata timp si bani, ca ce, cum am crescut noi, or creste si copiii nostri, n-or fi  ei mai altfel ca noi.

Sau nu? Am exagerat din cauze de subiectivism. Primul copil iti schimba viata. Nu cred ca exista esti pregatit. Zi de zi de zi e mult si e normal ca proaspetele mamici sa nu reusesasca sa faca fata. Mai ales cele pe care nu le ajuta nimeni, e normal sa aiba momente sa le vina sa-si ieie lumea in cap. Dar nu la acest aspect ma refer. E ceva mai subtil. Un copil pana la 2-3 ani cu greu constientizeaza ca mama nu face parte din el. Bebelul acesta devinde constient de propria persoana doar pe la varsta aceasta. Pana atunci mama trebuie sa fie prezenta fizic aproape non-stop. Asta daca vrea sa nu se lase cu urmari psihice nasoale. Pentru un bebel pana la sase luni iesirea mamei din incapere e sinonima cu disparitia ei. Cine nu stie, risca sa-si traumatizeze copilul urat de tot lipsind de exemplu in momentul in care copilul se trezeste din somn. Am experimentat si eu o figura din asta. A trebuit sa lipsesc o vreme si Maiei i s-a facut foame. Nu va pot descrie cum a plans. Cred ca in mintea ei imi jelea moartea. A plans si dupa ce am pus-o la san, iar din momentul in care am atasat-o si-a deschis larg ochii si m-a fixat cu privirea incontinuu. A adormit si se trezea speriata cu ochii largi deschisi si ma cauta cu privirea.

Asa ca ceea ce voi afirma in continuare nu cred ca vi se va parea ciudat. Pai pana fata mea nu va fi in stare sa se descurce, va anunt ca sunt la dispozitia ei. Am cincizeci de kile si poate mai slabesc ca nu reusesc sa tin pasul. Voi reusi mai incolo, caci totusi n-am de gand sa ajung stafie, nu ca nu mi-ar place sa bantui pe unii. Dar nu e momentul acum. Acum traiesc in timp real, printre singurele ocazii in viata mea sa fiu in prezent. Acum tre sa-i dau tzatza la fata mea, nu cand va avea douazeci de ani. Ca oricum vad atatia care se considera maturi atasati inca de tzatza mamii…Dar inca ne dam cu parerea cand e bine sa fie intarcati copiii. Ei bine, copiii trebuie in primul rand sa fie capabili sa se intarce singuri si desigur ca includ aici atat aspectul fizic, dar mai ales pe cel psihic. Eu chiar m-am saturat de indivizi de 30-40 de ani cu mintea ramasa la 3-4.

Deci da, imi adjudec urmatorii ani pentru fata mea. Probabil si pe urmatorii, da nu la aceeasi intensitate. Atata doar cer sa-mi ramana mintile limpede, macar ca acum. Ca oricum daca le pierd, nu mai raspund de mine.

 

14 si 14

Anul 2013 l-am lasat sa se intample. Stiam ca se va lega, dar ca o superstitie am tacut. Prea imi revenise brusc intuitia si daca ma inselam, imi pierdeam si restul de incredere ce-l mai aveam. Doar toata viata m-am pus sub semnul intrebarii.

S-a intamplat. Sec precum e naturalul. Traim o lume atat de tampita incat ne asteptam ca firescul sa fie spectaculos. Cand am realizat ca bine am presimtit, m-am linistit. Si am avut nevoie de linistea aceasta pentru ce a urmat. Corpul meu si-a facut treaba. Mintea mea iar a renegat corpul. Cum corpul avea intaietate in cazutl acesta i-a servit mintii ce a stiut mai bine, niste paradoxuri. Am ajuns si de data aceasta in minunata situatie din care iar nu stiam pe unde sa-mi scot camasa. Dar m-am pregatit pentru o viata noua cu o abordare noua. Toate se intampla pentru ca trebuie sa se intample, iar eu nimenresc tocmai unde trebuie. Desigur ca aflasem deja ca asa este, dar mereu aflam la sfarsit, acum am hotarat sa incep asa si sa intreb CUM E FIRESC.

Mi s-a dat situatia sa iau juma de sarcina antibiotice. E firesc sa iau atata timp antibiotic si sa-mi si faca bine? Nu. Asa ca le-am intrerupt. E firesc sa-i fortez imunitatea inainte ca aceasta sa se formeze, adaugand si riscul de reactie anormala mostenit din plin de la mine? Nu, asa ca nu o intepam inca sau deloc, mai studiem. E firesc sa pape bebele din biberon ca mama n-are curaj(sa nu spun mai urat) sa alapteze? Firesc pentru specia umana e alaptarea pana la 7 ani. Oau, cati stiati asta?! Da as fi fraiera sa cheltui pe formule, borcanase si instant-uri. Nu intru in teme despre cum e firesc sa ne educam copiii, se intampla prea multe nefirescuri in jurul nostru. In fapt nici n-am un raspuns la ce e firesc in educatie, sunt sincera. Ma tem sa nu dau rateuri prea mari, in sensul sa ma departez de directia pe care ma gandesc sa i-o dau. Si e ceva extraordinar de complicat ca eu imi propun sa-i dau exact directia pe care si-ar lua-o ea singura fara prea multe influente de orice fel, inclusiv ale mele. Adevarul e ca la cate rateuri am tot dat imi doresc ca ea sa-mi dea directia. Noi astia mari suntem atat de corupti incat ne-am speria daca am constientiza prea des ca si in intimiteaza noastra maxima sunt conditionari exterioare. Ma duc prea departe, dar…Bai, daca as reusi sa reduc orgoliul si nevoia de control…sa nu-mi stea inima in loc cand o s-o vad ca-mi repeta greselile…sa nu ma pierd in micimea mea…sa…ca…is multe de enumerat…vedem noi mai incolo

Bine, mai tre sa recunosc ca nu-s cea mai curajoasa. N-am intrat in firesc. Nu m-am impacat cu corpul meu, dar i-am dat mult credit si nu-mi pare rau, am avut cateva reusite impreuna. In primul rand, organismul putea ataca embrionul mic ca pe un dusman si sa-l nimiceasca, adica da, sa intre in scena alergia. Am scapat. Apoi ar mai fi fost sa-mi urce sarcina pana in gat de la cinci luni si sa ma sufoce constant, dar am avut burtica coborata.  Astea ar fi dintre cele la care m-am asteptat, sunt multe altele care puteau da in tragic pe care nici nu le-am banuit, unele la marginea prapastiei le-am incercat, in ceea ce priveste infectiile care mi-au dat tarcoale. Alergia nu m-a lasat. Am avut un moment, ma refer ca la un moment, dar e vorba de patru luni in continuu de arest la domiciliu. Am crezut ca nu mai scap, dar ca prin farmec in ultima luna a trecut fara urme. Si asa am putut sa imping cand a fost cazul. Deci pana la urma s-au legat destul de bine, am fost chiar multumita.

Dupa nastere insa a fost crunt. Cred ca s-a hotarat corpul meu sa ma pedepseasca pentru neincredere. Inca ma pedepseste. In trei luni m-am tavalit de durere cat n-am facut-o toata viata. Si n-am avut decat sa indur. Ce-i aia stai linistita sa uiti de durerile nasterii, sa te imprietenesti cu copilu, sa o dai pe profunde ca s-a infaptuit miracolul si miracolul te priveste si tu sa nu poti sa zburzi si sa-i apuci pe toti sa-i pupi de fericire!? De fapt n-am putut sa zburd, am fost chiar tintuita, am ajuns destul de repede sa ma tem ca abia s-a nascut si deja nu sunt in stare sa am grija de ea. Nu sti de-astea si e foarte bine asa. Pana la urma nu esti neaparat mama buna daca plimbi toata ziua copilu si ii lalaiesti in urechi franturi de cantecele ce-ti aduci aminte din copilarie. Si nici denaturata daca nu o faci. Ii pui Pink Floyd si ii lasi pe specialisti sa-si faca treaba.

Daa. Firesc e ca dupa ce nasti neuronii sa o ia razna. Cocktail-ul de hormoni, emotii, senzatii fizice te dau peste cap. Si pe mine. Deci e firesc sa nu stiu de la ce am inceput aceasta postare si unde mi-am propus s-o duc. Si cum s-o inchei. Dar acum o sa inchei, s-a trezit

re…bun

As spune born, reborn, iar am fost binecuvantata cu bine. De data aceasta binele e in fata mea, zilnic, la orice ora si zau ca-s uimita. …De ani buni Maia era in preajma mea ca o naluca, ca o speranta, ca o presimtire. Si apoi ca o siguranta. A durat mult pana sa vina, precum a durat plansul lui Fat-Frumos pana i s-a promis nemurirea. Mda, eu desigur ca n-am facut promisiuni. Mai degraba am pus intrebari. Tu ne vezi?! Esti sigura ca vrei in familia noastra?! In societatea asta, in lumea aceasta?! Ce ai oare de patimit?! Poata ca daca mi-as fi permis as fi facut si promisiuni, dar n-a fost cazul.

La concret nu prea am avut ce oferta sa fac, adica ce i-as putea oferi tine de dincolo de noi, de dincolo de cum ma vad si apar, de cum par. Am facut cel mai greu lucru pentru mine, m-am exteriorizat. M-am dedublat, am renuntat la mine ca sa ma intregesc. N-am suferit deloc pentru cine am fost, n-am avut vestita depresie post-natala. Eu am fost inainte in depresie. La un moment dat am luat-o pe un drum. Suna bine, am inceput bine, apoi ceva s-a intamplat, ma pierdeam. Eram prea singura, sentiment ce m-a sfasiat si doborat. Si am renuntat si am luat-o de la inceput, total diferit. Totul a decurs repede, mi-am gasit perechea, dar m-am imbolnavit. Am devenit neputincioasa si dependenta. Am cazut brusc in cealalta extrema si a durat ceva ani sa ma accept asa. Ma rog, inca mai dureaza. Insa in tot acest timp am fost vegheata. Ea ma urmarea si astepta sa fiu pregatita. Si a asteptat…si a asteptat, cam pana am ajuns eu la capatul rabdarii, pana am fost cat pe ce sa zic iar ori-ori. Si atunci ce promisiune sa-i fac? Ce sa-i mai ofer, cand nu mai aveam ce oferi, cand era cat pe ce s-o dau la intoarsa. Frumos mi-ar fi stat.

Si asadar am crezut ca sunt in faza ca nu mai am cu ce. De la pot dar nu vreau m-am schimbat la vreau dar nu mai pot, imi mai ramanea nu mai pot da nici nu mai vreau. Asa ca dupa ce am iscodit-o si i-am adus motive care mai de care, i-am explicat ca am de gand sa ma si folosesc de ea. Adica de puritatea, de curatia ei. I-am spus ca am de gand sa ma folosesc de ea sa-mi maresc singurul lucru ce m-ar fi adus din nou la viata: iubirea. Da, eu ma astept ca dincolo de plicturile astea lumesti cu care trebuie s-o pun la punct mai important e ca eu sa invat de la ea. Tocmai asta. Tocmai pentru asta traim, indiferent cum alegem s-o facem. Sa facem ce vrem, dar s-o facem cu iubire. Si nu orice fel de iubire, ci cea maxima, cea care nu mai depinde de nimic, iubirea neconditionata. Daca as reusi s-o trec la experientele mele, as sti ca n-am trait degeaba. Nu stiu cum sa cedez total controlul, n-am invatat nici din familie, nici din societate, nici de la iubitul meu. Am incercat cu ingeri, sfinti, tot n-am reusit. Mi-a mai ramas o sansa. Copilul meu este o parte din mine, asa ca dupa mintea mea pot sa fac urmatoarea miscarea: ma conditionez pe mine sa nu ma conditionez. Nu trebuie decat sa deschid ochii largi si s-o observ, sa intuiesc si sa vin in intampinare. Sunt nevoi de satisfacut, apoi dorinte de indeplinit, pareri de acceptat, decizii de respectat. Copilul meu nu imi apartine, eu nu mai sunt eu, sunt in copilul meu care in mod natural are tendinta sa se detaseze tot mai mult de mine, iar eu trebuie sa nu intervin, ci sa cedez din mine ca s-o ajut sa se implineasca. Cam asta ar fi definitia parintelui.

Ca sa imi incep noua viata si sa va spun despre, am numit categoria MAI IA DA si aici voi scrie despre ea, Maia mea. Mi s-a dat marea sansa  sa o iau la viata. E cu mine.

revenirea dupa apocalipsa si goana dupa resacralizare

pe vremea cand esoterismul nu era fapt divers, iar lupul alb abia se reintorcea, am citit pe tugui cu ai sai sapte ani apocaliptici. am trecut cu multe grimase si urechi balanganite de cartea aceea, dar am retinut doua idei. prima si la care nu ma refer aici e ca pamantul va scoate la iveala dovezi ale unui trecut uitat. abia recent s-au apucat romanii de autostrazi…

si a doua idee este ca viata noastra se intampla in cicluri de sapte ani. pe vremea aceea apucasem doar doua cicluri si un pic din al treilea si desigur ca n-am remarcat nimic. cum n-am prea avut ce bifa, am uitat rapid teoria. pana la practica, bineinteles. o divergenta din aceasta teorie e si bantuirea. adica situatia celor posedati de diavoli care nu raspund niciunui fel de control. dupa sapte ani li se solutioneaza situatia: daca rezista in credinta sau cedeaza total. cum pe vremuri bolile cronice erau tot un fel de diavoli, iacata-ma in situatia esoteric-spectaculoasa. as fi trecut in deplina ignoranta peste aceste fapte daca nu citeam pe un blog o experienta povestita cum cineva din dorinta de a merge pe calea spiritualizarii s-a trezit napadita de incercari grele. poveste cu date, totul s-a declansat in 2005, iar in 2012 diavolul si-a luat jucariile si s-a retras. si dupa cateda zile m-a traznit. in 2005 mi s-a declansat viforul, iar taman anul acesta se pare ca aproape inexplicabil s-a linistit. apoi am ras singura de mine, ca deh, anul e mare, n-are cum sa se potriveasca. si apoi am sapat in amintiri. la sfarsitul lui februarie si inceputul lui martie 2005 am avut parte de prima partida de tuse la ore fixe. si culmea-culmilor, in februaria anul acesta am tinut regimul oshawa in urma caruia mi-am luat vacanta din boala. vacanta prelungita as spune, si de aici incepe inexplicabilul, deoarece alte regimuri si alte comportamente terapeutice n-am prea mai avut. ba mai mult, am profitat la maxim de neoboseala si m-am fortat. puctul culminant a fost cand am stat o saptamana in mucegai, iar dupa  o alta saptamana, sapte zile sa spun, mi-am revenit total, desi ma pregateam sa cad pentru vecie in neputinta

ce vreau sa transmit de fapt. eu mi-am trait apocalipsa. am incheiat-o se pare, daca nu cumva imi incepe alta, am scapat de niste ani urati in care n-am avut zi de pauza, sambata si duminica cum aveti voi, sau sarbatori, nu mi-a ars de sarbatori. zilele mele erau relativ la fel, epuizante si la propriu si la psihic. mi-ar place sa spun celor care le-a fost dor de mine, cea sanatos-normala ca am revenit, dar s-ar putea sa isi retina bucuria. nu cred ca e valabil versul lui cosbuc. eu nu mai sunt cea veche, sunt o persoana nou-nouta, ma rog, un pic sifonata, dar in nici un caz ce am fost.

ce poate fi considerat destul de grav e ca habar n-am spre ce ma indrept, momentan ma bucur de libertate si de usurare. sunt usoara, asa ca pot iar sa exersez zborul. am trait toti anii astia din amintiri, am iesit cu memoria terci, asa ca e cazul sa adun experiente si sa reumplu istoria-mi sacra. ramane de vazut ce forma va lua aceasta in practica. va iau in continuare de martori, dar si de participanti deoarece n-am sa va mai tin la distanta. ehh, inca un lup care nu mai urla pustiu