o cruce este pentru fiecare. atatea cruci cati oameni suntem. avem noi romanii obiceiul de a ne plange pe unde apucam sau stati sa ne intelegem: romanii au darul de a identifica cu precizie problemele. cel de a propune solutii si de a le pune in practica, ma tem ca s-a impartit la alte neamuri. aceasta nu este decat o constatare a vechimii noastre, e nevoie de un exercitiu foarte lung pentru oricine pana sa isi dea seama ca intr-o situatie se intrevede o problema. adica cronologic luat totul putem spune ca tracii au identificat problema, grecii au venit cu solutii, romanii le-au pus in practica. nu comentez faptul ca altii mai tineri au gasit hibe la inaintasii lor; dar asta deja e evolutie. evident nu? insa noi, ca urmasi ai tracilor, ne dezvoltam mostenirea. ioi-ioi, cade drobul de sare pe noi. constat totusi ca aceasta pozitionare ne pune frumos unde ne este locul. nici la euro n-am trecut, nici faliment inca n-am cunoscut. pesemne ca undeva in lumea asta mare, cuiva i s-a facut mila de bocetul nostru si iacata ne mai arunca cate o firimitura ca sa ne inchida gura.
ca sa renasc de ziua mea
mai nou prin iunie-iulie ma apuca damblaua. fiind nascuta in perioada aceasta, imi vin apucaturi ciudate si formaliste. vremea bilantului si din astea, inventarul cugetarilor, trairilor, intamplarilor. se vede treaba ca niste ani au trecut peste, cum exact nu prea pot spune, dar nu se cade sa recunosc ca nu prea am fost prezenta in viata mea. am sa spun eternul “vai ce repede trece timpul” si cu totii stim ca-i un bullshit. trece repede cand nu faci nimic si nu-l umpli cu valoare si traire. bun, si fiind vremea inventarului imi vin idei nastrusnice. ce-ar fi sa imi adun paie in cap. ca titluri de glorie astept de la altii. in primul rand, cred ca v-am mai spus, timpul meu s-a oprit undeva la 23-24. da, nu simt ca am avansat ceva de atunci. chiar am regresat. sigur ca mi-e greu s-o recunosc, mi-e usor s-o scriu, dar n-as spune-o nimanui. oricum, la cati cititi balivernele mele, ramane o chestiune personala. buun, culmea mi se pare in situatia data,. ca pe flo l-am cunoscut dupa varsta aceasta, tare ciudat si intortocheat. nici ca vreau sa-mi explic cum de…
precum am s-o tot repet acum, luna aceasta e luna mea. cum a fost si cea de anul trecut si cea de acum doi ani. cand nu faci nimic parca e mai usor sa recapitulezi, in fine, am scapat de socul schimbarii prefixului. care a fost un soc, adeca nu m-am astepta sa insemne prea mult acel moment, dar ca niciodata am schimbat regulile jocului. cei nascuti in sezonul de vara, stiti cum e, cu cat stai mai departe de zona turistica cu atat cresc sansele sa nu primesti prea multe urari. cum toata lumea fuge din orase exact de ziua mea, prinde-te intr-o sarbatorire, n-ai cum. si atunci am binevoit sa anunt din timp persoanele importante ca da, m-am nascut si ca da, hai sa marcam momentul. ei bine, mi-a trecut prin cap sa schimb un pic, adica, vezi-doamne, e un an importnat, schimb prefixul, preitenarii mei se vor inghesui sa-mi fie aproape in acele momente, bla bla. am avut insa o serie de surprize neplacute si una de mare rasunet, ceea ce a si salvat evenimentul. totusi am stiut sa-mi aleg nasul. in fapt, am putini oameni alaturi, dar stiti cum? strong de strong. sa le speli picioarele cu lacrimi de bucurie, ca sa ma intelegeti. insa am avut si un soc. o persoana bolnava si in suferinta devine un pic sau mai mult egoista. in sensul ca eu, in unele momente nu am putut oferi acea siguranta care se subintelege in caz de prietenii stranse. din acei putini pe care ma bazam, am pierdut-o pe cea mai veche. adica, ma laudam, 10 ani nu-i de ici-colo. insa poate prea mult. habar n-am, dar as vrea sa stiu. m-am dat cu capu de pereti o gramada din cauza asta, am suferit ca un caine. si acum este la fel. dragoste cu sila nu se poate, dar uite ca se apropie acelasi eveniment si rana nu s-a inchis. si nu-mi doresc nici un lamultiani asa cum imi doresc un pizdamatii de la ea. atat as vrea, sa ma sune si sa-mi spuna: tebaginpizdamatii! pentru ca stiu ca daca face asta inseamna ca s-a gandit la mine. deci, vedeti, sunt egoista, recunosc.
insa in aceste momente de cui-cei-i-pasa-de-mine, m-a gasit o mai veche draga de-a mea pe care am pierdut-o (stiu de ce de data asta, pe meritate, da, sa stiti ca n-am facut numai lucruri bune la viata mea). dar iacata cum, viitorul mi se deschide frumos pentru ca trecutul vrea sa ma impace. si cu asta sunt foarte de acord si ma bucur. multumesc anticipat tuturor care ma vor pomeni si anunt oficial ca n-am reusit sa-mi dezvolt telepatia, asa ca un mesaj scris scurt va conta mult, asta in cazul in care desigur, va pasa de sanatatea mea mintala.
pastila alba si pastila verde
as: scriind la prima idee totul, constat ca tastatura e un cal naravas care nu se lasa la mana mea. sau mana mea nu este destul de viguroasa. adica, mi-am vazut greselile, enervant de multe, insa n-am timp sa le corectez, da? asteptati putintel cu verdictul…
la blogul de artizanat am in blogspot o categorie utopii. de ce utopii? pentru ca in momentul in care ne dam seama ca traim in iluzie, cadem in utopie. deoarece traim ce traim si la un moment dat ne trazneste…mecanismul traznirii nu-l pot descrie, caci tine de conjuncturi. la un moment dat, in plina viata de veselie sau disperare, fiecare de ce avem parte, ne trazneste acel ceva si ne obliga la o dedublare. adica o luam razna si ceea ce vedem e diferit de ceea ce am avut siguranta ca exista. da, perspectiva e cu totul alta, insa toata siguranta ce-am avut-o se destrama si ne dam seama ca nu ne mai putem baza pe nimic din ceea ce ne asigura echilibru si confort. va spun ca orice parte a vietii noastre s-ar dinamita, reactia e aceeasi : inconstanta. suntem foarte obisnuiti, da foarte, ca in viata noastra sa existe o minima monotonie, ceva care se repeta la intervale de noi cunoscute. asa ne place noua sa fie viata, asa ne ducem noi traiul. acum raspundeti la o intrebare: ce trai e acela care se repeta si care speram ca niciodata sa nu se schimbe?!
care-i problema cu schimbarea!? problema e ca ne scoate din zona de confort. cui nu-i place la caldurica si tine cu dintii de ea ca de marele adevar? ce nu stiu aceia e ca la caldurica colcaie virusii mortii, acei agenti invizibili care mananca din noi. si noi ce facem? le aratam calea spre cea mai gustoasa parte a noastra. da, suntem in stare sa ne omoram sufletul. intelegeti, realizati asta? cine intelege ca se vinde pe gratis, isi da seama ca- i un(o) mare tampit(a), dobitoc, narod, prost. is cuvinte grele, desigur. va tine sa puneti semnul egal intre propria persoana si prostie!? cine o face, iasa din iluzie. cam la asta se reduce, iti dai seama ca nu esti asa cum te vezi si imediat ti se ridica un val. te simti mai bine, mai impacat cu sine, mai puternic, mai cu pofta de viata. e mai fain asa. bravo, ai avut o revelatie.
asta e doar inceputul. in scurt timp iti dai seama ca prostia proprie e generalizata, mai ceva ca un cancer. iti vin in minte noi si noi argumente, noi si noi momente in care te-ai comportat prosteste, iti dai seama ca viata ta pana acum a valorat mai putin decat o scuipatura. simti ca te zbati in zadar si stii ca in curand vei obosi si atunci va fi bai mare, atunci te sperii si ai impresia ca doar sperietura te tine in viata. si din acelasi motiv in care inca nu-ti pot explica de ce s-a intamplat sa te trezesti si sa te hotarasti sa iesi de la caldurica, ai reala impresie ca cineva isi bate joc de tine, ca esti la cheremul zeilor si toti zeii is beti. si tu esti singurul treaz si te apuci si urli si nimeni nu te baga in seama. ei bine, acesta e momentul in care ai toate sansele sa te pierzi in utopie. si iacata cum ai scapat de span si ai dat de ma-sa. da, e momentul in care te indrebi ce draq cauti tu in viata ta, nu era mai bine sa nu sti, nu era mai bine in dulcea ignoranta!? daca zici da, atunci e foarte probabil sa ai nevoie sa iti iei pastila alba. aceasta alina durerile imediat, dar impreuna cu durerea si sansele tale la o viata de om. te intorci linistit sau nelinistit la inceput, la molcoma caldurica care te invaluie. insa nu mai e la fel si simti ca e doar o chestiune de timp pana stii tu, pana mori…si te duci…stiu ca speri ca dincolo va fi mai bine…spera…dar ti-ai castigat dreptul de mai bine? la intrebarea aceasta nu e nevoie sa-mi raspunzi mie. sincer, daca mi-as permite si as da peste tine intr-un astfel de moment ti-as da un cap in gura, te-as apuca de umeri si te-as scutura de ti-ar suna apa in cap. si as face-o, dar va trebui sa te car in spate o perioada si asta nu pot. adevarul e ca abia ma duc pe mine. dar ce pot sa fac si asta fac e sa intind mana din cand in cand inspre tine, sa te ating sa vad daca nu te-ai racit de tot, sa te misc sa vad daca mai ai reactii. si sa-ti spun ca te iubesc. si daca ochii tai ma recunosc, stiu ca mai ai sanse…si viata de trait.
daca raspunzi nu, esti pe cale sa iei pastila verde. dar nu, nu esti deja fericit insa esti pe cale. dar acest pe cale sa stii ca dureaza, uneori foarte mult, atat de mult ca uiti inspre ce te indrepti si poti sa cazi iar in utopie. dar daca rezisti, suporti suferinta, durerile, insultele, umilinta, loviturile, sa stii ca esti pe calea cea buna. e paradoxal, asa-i? insa pe aici se trece, nu putem evita. trebuie sa scoatem virusii din noi, nu stim cati, nu stim cat de puternici, dar stim ca nu se dau dusi cu una cu doua. si e greu, e destul de greu si iar putem cadea in utopie. daca vom trece si peste asta, vom simti ca putem umbla pe propriile picioare. da, pana acum n-am stat pe picioarele noastre, am fost tinuti in brate de maini nevazute, am fost ajutati. aceste maini pe care nu le vedem, nici nu le simtim, decat atunci cand ne dau drumul sa pasim singuri, sa umblam si sa visam sa zburam, aceste maini vin din iubire. din iubirea aceea pe care noi tampiti si prosti suntem in stare s-o calcam in picioare, fara sa recunoastem ca ne aruncam singuri cu capul in pietre si apoi avem pretentia sa traim fericiti. sa stiti ca in momentul in care suntem pregatiti sa ucidem iubirea din noi, suntem luati pe sus ca sa nu provocam distrugeri de nereparat. asta e iluzia: multi traiesc cu impresia ca sunt buni, ca nu fac mult rau, insa se transforma in criminali, gata sa ucida pe cei ce li se opun in vreun fel sau le tulbura siguranta. cei care se trezesc sa stie ca sunt ajutati, sa fie siguri.
nu e la indemana oricui sa iasa din utopie, insa toti suntem datori sa incercam. asa cum un singur om care a visat a si reusit sa zboare. si ceilalti l-au considerat nebun. vi se pare cunoscut? devenim nebuni pentru lumea asta! parca v-a mai spus-o cineva, acum 2000 mii de ani, nu?. da, toate-s vechi si noua toate. indrazniti sa zburati, va rog.
the scream queen
am ajuns sa imi permit sa vorbesc despre depresie si nu doar tangential. pentru ca nu vorbesc oricand despre orice, unele situatii trebuie depasite si abia atunci spuse, poate vor folosi cuiva. ca nu? exista momente de existenta cand stii ca ai ceva, dar nu poti tomni nicicum situatia. si ce fain ii cand vine momentul sa vorbesti de sus, atunci ma ia un sentiment de indreptatire.
dar s-o iau cu inceputul. acesta ar fi temperamentul. pe masurate mi-a iesit melancolico-flegmatic cu tendinte sangvine. daca ar fi fost invers as fi, cred, un roman veritabil. asa n-am decat sa rad singura de glumele mele si sa astept sa ma atace oricand depresia. caci da, sunt predispusa. din fericire mai am si tendinte sangvinice, cat si simulari sangvinice, oricum ar fi imi convine starea. las deoparte chestiile fine cum ca exista autoeducatie si schimbare care chiar functioneaza si poti deveni cine doresti, de-astea. da, am folosit din plin autoeducatia, excesiv chiar si continuu sa abuzez de ea.
mda, cand e pe baza de predispozitie devine doar o chestiune de timp. oare ce o declanseaza? mie in ambele cazuri, ca am avut doua cazuri de cazaturi cu strigate, mi-au provocat-o oamenii. insa acesta nu e un verdict, gata am gasit vonovatul. pentru o persoana cu viata interioara foarte bogata, intotdeauna aparitia in afara e stresanta, dar cu toate acestea oricum as glumi in alte locuri, sunt indreptata catre oameni si din acest motiv destul de sensibila la mediul social. si atunci, impresionabila fiind, ca tot omu mi-am luat masuri de preventie, in sensul ca am invatat mult din greselile altora, uneori insa mi-am luat-o in bot de n-am mai stiut pe ce lume is. asadar, doua au fost situatiile care merita mentionate: prima, cand copil fiind am aflat ca ceilalti nu-s ca mine, sinceri, senini si deschisi. pentru cateva fractiuni de secunda pot intelege de ce multi, prea multi prefera sa disimuleze in loc sa-si asume riscuri. si eu sufar. sufar in primul rand pentru cei ce nu se identifica cu masca ce si-o pun si se chinuie, sufer pentru ca ii vad cum se chinuie, dar mai bine isi gasesc loc de dat cu capul decat sa-si dea masca jos. sunt atat de perverse mastile astea: il obliga pe purtator sa isi doseasca orice trasatura care nu-i face cinste si n-are sanse sa atinga perfectiunea. ii vad pe acesti oameni cum isi dau singuri cu capu-n gura. nu stiu voi, dar mie mi-e greu sa traiesc cu astfel de oameni in jur, plus ca uneori intervin si eu cu niste pudra ici-colo. da, e si teribil de contagios. asa ca, spuneti voi ca nu-i deprimant. din nefericire n-am carisma in mine sa suflu peste si sa le sparg masca si tocmai aceasta neputinta ma deprima. dar cresc eu mare si cand o sa fiu mare o sa ma fac demascatoare.
mai sunt aceia care se identifica foarte bine cu masca, atat de bine incat imi tin prelegeri cum ar trebui sa fie masca mea. dar acestia nu ma deprima, acestia ma enerveaza si incerc sa ma tin la distanta pe cat posibil. avand nervii slabiti, as avea toate sansele sa mi se puna valul si sa-mi pierd controlul. si apoi desigur ca o sa-mi para rau, o sa cad si o sa trebuiasca sa ma strang si s-o iau de la capat. ca agresivitatea in orice forma se plateste.
lovitura de gratie mi-am primit-o atunci cand am descoperit ca machiavelli traieste si este descurajant de aproape si in descurajant de multi. fata de acestia, cei cu machiajul social par ingerasi. machiavelicii astia au sincere apucaturi diavolesti. si asta e o sinceritate care ori de cate ori imi iasa in fata ma pune la pamant si ma seaca de toate puterile. si aproape in toate cazurile n-am reactie (n-au fost multe, doar doua). nu stiu cum am scapat, adica vreau sa spun ca nu de la mine putere, ci ajutata de sus. am scapat, dar nu nevatamata. si apoi am mai facut o greseala, m-am lasat pe mana altor macelari in viata, unii doctori (zic unii, caci pana la urma i-am gasit pe cei potriviti sa aiba grija de mine).
toate astea n-au unde sa duca decat la cadere, ma refer la cea fizica, vitamine, minrale la nivel critic, imunitate sub zero. si astea fiind date, n-ai cum sa ramai cu mintile intacte, ale mele n-au ajuns chiar prastie, dar s-au cam imprastiat. situatia a durat vreo trei ani, timp in care am experimentat mult. pot spune ca am atins maximul de dedublare si depersonalizare. imi dau seama ca nu mai aveam mult pana la nebunia completa, dar totusi cred ca pe asta n-o voi cunoaste. nebunia presupune ruperea sinelui de eu si eu nu sunt genul care sa-mi reneg eul. ma rog, imi cam bat joc de el, dar in realitate imi pretuiesc fiecare parte a mea. prefer sa nu ma iau prea in serios si stiu ca am de castigat din asta. si fiindca nu prea ma iau in serios, alaturi de dedublarea fortata m-au ajutat iar sa scap. fiind o depesie chimica, n-a facut radacini foarte trainice. imi dau seama ca oricat ar fi foat chimia implicata, depresia a fost reala si sa scap de ea ar fi cerut consecventa, perseverenta si cuvintele alea ce nu-s in vocabularul meu, asa ca conchid ca a fost iar o mana de sus care m-a scos.
precum vedeti nu dau sfaturi cum se scapa de depresie celor pe care i-a cotropit, va spun cum am scapat eu si cine vrea sa imi ia exemplul trebuie sa aiba niste ingeri pazitori bazati. si nu-i un secret cum se atrag astfel de ingeri din punct de vedere psihic, mintal si sentimental impreuna. traiti cum vreti, credeti in ce vreti, dar nu uitati de cosmetica: demachiati-va bine seara si dimineata chiar daca nu va puneti masca peste zi.
chinurile facerii
Nu trebuie sa fii femeie sa te gandesti la asta. Nu trebuie sa fii femeie care isi doreste copii sa te gandesti la asta. Trebuie sa vrei sa gandesti.
De ce orice facere, creatie este intotdeauna, dar intotdeauna insotita de chinuri?
Una dintre vechile mele preocupari este sa urmesc viata oamenilor, adica sa citesc biografii si sa observ. Pe mine ma intereseaza facatorii de cultura, dar si oamenii simpli. Ce face diferenta intre ei. Un imens potential activat. Fiecare avem talentele noastre, nu conteaza cat de mici sau cat de mari, important e sa le punem la lucru. Ele ne leaga de sufletul nostru, si lucrand la noi ne dezvoltam. Suntem in santier continuu. Acum nu o sa vi se pare ciudat ca voi vorbi de mesterul Manole caruia i se surpa totul peste noapte. Viata insasi se surpa si e bine ca se intampla asa, caci vechiul face loc noului. Noul, viitorul nu poate veni intr-un loc in care nu incape, intr-un loc aglomerat de trecut. Viitorul vine sa distruga trecutul. Insa noi, oamenii moderni ne ducem vietile in mod istoric, adica suntem obisnuiti sa luam trecutul cu noi. Abia in momentul in care suntem pregatiti sa-l cedam, vom avea un viitor. Ceea ce vad eu in actualitate este o mare inertie, cateva mii de anii caut sa se ingramadeasca unii intr-altii. A fost bine ca ne-am preocupat de evul mediu, este bine ca ne preocupam de antichitate, insa niciodata nu vom putea readuce trecutul in prezent exact asa cum a fost. Preistoria nu are cum sa renasca, pentru ca nu mai sunt aceleasi conditii. Si este gresita atentia fata de trecut care e la moda acum. Insa tot acest interes este legat de un motiv foarte simplu: instinctul de supravietuire. Aceasta e reintoarcerea care se intampla, acest este un alt moment al trecerii noastre ca specie in viitor. Doar nevoia de supravietuire ne face atenti la acele evenimente care deja s-au petrecut dar au facut loc unui timp nou pe care il traim acum. Nevoia de supravietuire ne invata sa respectam si sa jertfim. Sa ne jertfim. Orice nastere este o jertfe, o viata noua trebuie s-o inlocuiasca pe cea veche, iar noi trebuie sa-i dam drumul, sa ramanem goi in fata viitorului. Si fara frica. Chinurile ce le traim sunt renuntarea si abandonul pentru care ne pregatim. Moartea. Sa ne vedem murind si sa ne luam ramas bun de la ce tot si de la toti. Cu cat suntem pregatiti sa renuntam moartea in sine va fi mai usoara, adica nu va fi neaparat fizica, ci alegorica, metaforica. Cu cat e mai curatat locul pentru nou, viitorul se poate asterne. Chinul este o facere de loc, chinul este greutatea renuntarii. Nu doar noi putem fi in viitor, ci si copiii nostri. Nu ne chinuim doar pentru noi, le facem loc copiilor nostri la viata. Ne putem schimba timpul, insa nu fara sa ne chinuim. Nu intr-o fericire se intampla, ci in zbatere, ne zbatem sa tinem langa noi cat mai mult din ceea ce ne este familiar, pentru ca aceasta ne ofera o minima siguranta. Ne-am obisnuit sa ne temem de ce va fi, fara sa ne punem sub semnul intrebarii teama. Teama are si ea copiii ei, teama naste agresivitate. Agresivitatea se acumuleaza si mai devreme sau mai tarziu rabufneste. Teama, agresivitatea ne face dependenti. Libertatea nu inseamna sa ai totul, sa detii, sa te asiguri. Libertatea inseamna sa nu fi legat de nimic, pentru ca nimic sa te impresioneze si sa te opreasaca si sa te subjuge. Libertatea inseamna sa poti in orice moment sa te ridici si sa pleci. Ridica-te si umbla! Renunta si abandoneaza. Crezi si gandeste, nu te mai framanta.
***
Cu cat incerc sa aprofundez analiza, ma lovesc de paradox, de dualism. Acesta e si motivul interesului meu pentru gnosticism. Gnosticii au incercat sa teoretizeze dualismul, mai bine spus, sa-si inteleaga trairile. Si ei atunci si eu acum ne-am lovit de paradox. Si eu si ei credem la fel ca rezolvand paradoxul, ca impacand dualismul multe intrebari isi vor afla raspunsul. Una dintre acestea este incotro ne indreptam. Ei bine, eu simt ca dezlegarea va veni din tema timpului. Insa momentan timpul este pentru mine cea mai mare necunoscuta.
Ideea e ca in paralel cu antropologia gnozei sa adun un rezumat al tuturor teoriilor despre timp al tuturor timpurilor. Asta pentru mine e echivalent cu dezamorsarea unei bombe. Din acest motiv voi renunta la incercarile din aproape in aproape, nu voi face nici un gest pana ce nu voi fi sigura de rezultat.
Prima idee care imi vine este ca intr-o parte am o necunoscuta, bomba care ma asteapta, iar in cealalta cateva cunoscute, parti dintr-o bomba ce ma asteapta. Sa inteleg ca pe masura ce voi invata sa dezamorsez, in acelasi timp voi invata si sa construiesc una, care ajunsa pe maini nepricepute va exploda. Nu pot reactiona decat cu o expresie luata din argou, foarte tare frate, de-a ce ne jucam noi aici.
Pana acum asezarea aceasta nu mi-a fost permisa, pana acum am lucrat la rece, pana acum am desfacut fire care nu aveau capete periculoase, de acum inainte voi invata ce sa rup si ce trebuie sa las intact.
Like this:
gnoza ca existentialism (2)
gnoza este un existentialism mistic, viata umana este locul unei initieri continue, iar myst-ul este solidar unei comunitati de credinciosi. munca gnosticului este preschimbarea raului in bine. in viata sa ajunge la un moment de disperare si in acelasi timp de iubire puternica, acesta constituind momentul in care raul este convertit.
in acest punct gnosticismul nu este diferit de crestinism ca metoda. sa nu uitam ca o comunitate gnostica este o grupare elitista care tinde spre spiritualizare. in conceptia lor, putini erau alesi si mai putini erau cei care ajungeau sa se desavarseasca. pentru marea majoritate nu aveau solutii, decat transmigratia si metemsomatoza. mantuirea nu se obtinea intr-o singura existenta, de aceea considerau ca eforturile trebuie sa fie continue. crestinismul insa a venit in intampinarea maselor si a facut acel compromis politic care pana la urma a dus la impunerea ca religie unica. urmarea a fost ca treapta ultima a desavarsirii primirea gnozei, contemplarea divinitatii si primirea invataturilor esoterice, s-a considerat ca nu mai este valabila. atingerea starii de nepatimire era o misiune mult prea grea pentru a fi realizata in viata curenta. cu toate acestea, acei care in cadrul crestinismului au ales sa se retraga din lume si sa isi dedice viata lui dumnezeu, acei considerati mistici si cu haruri speciale, stau de marturie pentru persistenta gnozei si indiferent cum este ea numita, exista inca.
despre gnostici si practicile lor s-au pastrat prea putine referinte. majoritatea sunt din partea ganditorilor crestini care erau preocupati sa combata sistemnele gnostice si nu sa le descrie. insa mostenirea gnostica o gasim tocmai in crestinism, in ceea ce priveste credinta practica.
si crestinismul este un sincretism si a retinut invataturi dintre cele mai vechi. dogma a incercat sa epureze teologic crestinismul de toate ramasitele gandirii magice. insa aceasta a fost salvata, iar drumul catre realitate continua sa fie parcurs prin interiorizare si prin intermediul visului. aceasta particularitate a facut din gnoza emblema unei miscari constituite pentru a se salva in fata atacurilor crestinismului. acum ne vine greu sa credem ca o miscare la vremea ei elitista a accesat intrumente ale inconstientului si magiei in cautarea iluminarii. insa sentimentul religios a fost mereu patruns de cel magic. datorita gandirii magice este posibila acum cunoasterea intuitiva si analogia. acestea doua au fost si vor fi intotdeauna alaturi de cei care isi cauta in continuare desavarsirea. gnosticismul, desi ramas in urma, a urmat crestinismul si a cules ceea ce a fost lasat deoparte de dogma. s-a instaurat chiar o traditie, insa una secreta care stim cat este de invocata acum. inca gnosticismul nu a scapat din a fi transmis si raspindit in mod confuz. emblema a ocultismului, de-a lungul timpului i s-au alaturat atat cei nemultumiti de biserica, cei care proclamau o instruire spirituala, nu numai o etica sociala, dar si ateii care respingeau nu doar doctrina, ci si pe dumnezeu.
in masura in care crestinismul regal se inchidea tot mai mult in traditia revelatiilor si miracolelor, extazul si misterele specifice spiritualitatii grecesti s-au pastrat la nivelul maselor. gnosticismul s-a pozitionat la mijlocul distantei, privind in urma, putem spune intre rasarit si occident., acolo unde secretul este transmis oral. descoperirea bibliotecii de la nag hammadi si a scrierilor de la marea moarta a reaprins interesul pentru ascuns. descoperim ca ideile gnostice se pot extrage din ceea ce a ajuns de-a lungul timpului interpretare, reinterpretare si vulgarizare. aceste descoperiri au deschis calea unei adevarate invazii pagane in chiar inima crestinismului, invazie careia trebuie sa-i faca fata in conditiile in care insusi crestinismul a pastrat o traditie esoterica. prin acest canal au patruns misterele antice si invatatura transmisa de sfantul pavel, dar odata deschisa cutia pandorei doctrinele spiritualitatii orientale au patruns in occident si au propus solutii paralele celor crestine. posibilitatea unei initieri in si o revelare a vechlilor secrete face parte din speranta in renovatio.
gnoza ca existentialism (1)
definitia etimologica desi nu este deloc ambigua arunca totusi cercetatorii pe un teren abstract. sa vedem de ce. gnosis este cuvantul grec pentru cunoastere luat in sens absolut. nu orice fel de cunoastere, ci cea spirituala, ultima a lui Dumnezeu. gnoza este scopul gnosticilor, finalitatea este atingerea acesteia. modalitatile prin care se realizeaza gnoza vizeaza gnosticismul ca doctrina. ceea ce aveau gnosticii in comun era motivatia spirituala. insa aceasta nu este o trasatura comuna doar gnosticilor, chiar si crestinii pot fi descrisi astfel deoarece gnoza aduce mantuire. de aici drumurile se despart. pentru crestini cunoasterea este revelata, gnosticii ii atribuie mai multe calitati, este atat revelata, cat si dobandita, dedusa rational, pana la a fi chiar intuitiva si mistica. pentru gnostici alaturarea opuselor este una dintre caracteristici. peste toate acestea gnoza este individuala, si astfel se explica de ce trecerea de la o extrema la alta este acceptata in cadrul oricarei miscari gnostice, dualismul fiind prezentat ca o constanta in definirea gnosticismul de majoritatea cercetatorilor.
dialectica bine-rau insa nu este la indemana intelegerii oricui. e necesar sa acceptam faptul ca despre gnoza si realizarea ei se vorbea in cercuri elitiste. gnoza insoteste dorinta omului de a-l cunoaste pe Dumnezeu si de a-i descifra secretele si misterul creatiei. demersul intelectual al acestei miscari porneste de la textele sacre ale epocii, in cea mai mare parte cele biblice sau apocrife. interpretarea acestora se credea ca duce la un sens adanc al existentei sau la o invatatura secreta, in acest caz s-a banuit ca isus a transmis o astfel de invatatura apostolilor. gnosticii au sustinut ca o anume intrebare nu si-a gasit raspuns si anume de ce exista raul pe pamant? acestia considera ca textele canonice nu contin suficiente explicatii ale acestui fapt. cum se poate ca un dumnezeu atotputernic, atoatestiutor si milostiv sa permita asa ceva? modul in care se cauta raspuns la aceasta dilema este unul religios. raspunsul se cauta in domeniul miticului, fondul primordial al sentimentului religios.
evolutia sentimentul religios a dus la atribuirea de simboluri faptelor cunoscute, astfel incat s-a ajuns la o tensiune ce vizeaza atat existentele exterioare(divinitatea, lumea), cat si cea interioara. aceasta tensiune se manifesta in plan fizic ca o lupta intre fortele binelui si cele ale raului.
gnosticii au inteles aceasta tensiune ca o inconsistenta a posibilitatilor umane de a transcende realitatea in care traieste. gnosticul se vede prins intr-o oscilatie care mai degraba il socheaza decat sa o accepte ca proprie naturii sale. aceasta lupta continua este prezentata pe larg in miturile gnostice, dar si in modul in care intelegeau sa-si puna in practica doctrinele. lasand libera exploatarea miturilor, ei incercau sa gasesca modalitatea de a aduce o explicatie realitatii identificate, dar si o rezolvare printr-o serie de ritualuri, care si acestea evoluau de la o extrema la alta. desi la prima vedere pare ca nimic sa nu fie de ajuns sau ne neoprit, gnosticii nu si-au propus si nu au incercat sa se identifice cu dumnezeu. pentru ei aceasta insemna alienare, raul insusi, caracteristica ingerului cazut. gnoza, desi considerata cea mai minalta treapta a desavarsirii umane, nu presupunea egalitatea cu divinul. practica gnostica este una a descoperirii divinului din sine, acea parte care a revenit la creatie fiecarui suflet. scopul este iluminarea de sine, nicidecum proiectarea asupra lui dumnezeu a propriei lumini pentru a-l dezvalui. tendinta gnostica este mai degraba inspre adancirea misterului. insa gnosticul trebuie sa faca eforturi, iar aceste eforturi, modul efectiv prin care se realizau constituie partea de existentialism a gnozei.
asadar prima trasatura a gnozei ca existentialism pe care trebuie s-o retinem este aceea ca gnosticul nu se vrea identificat cu dumnezeu, ci un aliat al divinitatii. astfel calea sa este de a-si pune viata in sprijinul iluminarii. inca un fapt merita atentia aici: gnosticul alege modul in care sa-si traiasca viata in urma unei alegeri si nu orice alegere, gnosticul a ales sa serveasca binele. nu putem spune de ce balanta inclina mereu inspre bine. la o privire lipsita de orice etica, alegerea raului este chiar comoda. mai ales in cazul gnosticismul, deoarece din aceasta perspectiva umanitatea nu este nevoita sa rascumpere un pacat originar precum e in crestinism, razpunzator de cadere este demiurgul, creatorul lumii acesteia. chiar daca cele doua principii sunt coeterne, bionele este mai presus. chiar si in exemplul dualismelor radicale, binele este cel ce va triumfa. ipoteze si explicatii exista, poate ca omul a simtit necesitatea unei transcendente, poate s-a simtit prea slab si a avut nevoie de a fi protejat de ceva superior, de ceva sau cineva care sa-i doreasca binele. poate ca ajungand sa se simta in siguranta, a pus starea pe seama divinitatii si a inteles sa raspunda la fel, facand binele. adeptii unei astfel de intelegeri a lumii se straduiau sa isi asume aceasta conceptie.
introducere la gnoza si gnosticism
m-am hotarat sa o iau un pic mai in serios cu scrisul si sa incep sa postez o seire dintre studiile mele. interesul general mi se opreste asupra istoriei religiilor, cel particular il constituie gnoza si delimitarile sale. ca multe are.
cea mai simpla introducere este definirea termenilor. asta imi place la orice studiu de prezentare al anumitor domenii. astfel, cele doua notiuni care se vor repeta aici sunt gnoza si gnosticismul. in momentul in care apare si un ism in definitii primul impuls e sa ne asteptam si la o doctrina cu tot cu caracterizarea de rigoare. insistenta de a defini si caracteriza o miscare este foarte necesara in cazul gnozei., vom vedea mai incolo de ce. de aici eu mi-am dezvoltat fixatia ca in orice conversatie sa-mi definesc termenii ca sa ma pot intelege cu oamenii. alt motiv pentru care am grija cum vorbesc este confuzia intre metafizica filosofica si cea psihiparanormala, dar o atare discutie nu-si are locul aici.
cum am ajuns sa vorbim si sa ne preocupam atat de gnoza si gnosticism? nu e vorba de mine, ci de o seama de cercetatori de greutate din istoria religiilor. ce l-a facut pe I.P. Culianu sa afirme ca vede peste tot gnoza? in principal datorita accesului la o adevarata biblioteca gnostica, pastrata pana nu demult in strafundurile pamantului si care iesind la iveala a declansat si renasterea unui curent religios pana atunci extrem de ocultat care si-a pierdut parghiile de accesare directa inca din primele secole crestine.
in anul 1945 s-au descoperit in egipt, in localitatea denumita Nag Hammadi o seama de papirusuri care conservau evanghelii demult uitate. uitate de catre biserica si de catre ceea ce s-a constituit in canoanele ei. aceste evanghelii sunt numite apocrife. insemnatatea acestei descoperiri a fost dubla, o data ca s-a confirmat in mare parte scriptul evangheliilor canonice, ba le-au completat cu mai multa informatie, dar pe de alta parte ne ofera date directe despre o miscare care niciodata pana acum nu s-a prezentat singura, ci doar din descrierile teologilor crestini si din perspectiva respingerii si demolarii acesteia. este vorba desigur despre gnosticism, caruia i s-a demonstrat inca o data amploarea la care a ajuns in primele secole, acele secole in care insusi crestinismul era in formare. de aici discutia devine delicata si inflacarata. ce este sigur e ca gnosticismul a disparut si ca in continuare stim foarte putine despre el, iar aceasta ne opreste la a face afirmatii si de a-l descrie in totalitate. se cunosc mai multe gnosticisme care erau mai mult sau mai putin in relatie cu crestinismul.
in cele ce urmeaza vom intelege de ce e posibil sa vorbim despre gnosticism la prezent si cum s-a intamplat ca o miscare, o religie care a murit inainte de a se naste si-a gasit resurse de a se mentine vie si de a renaste cu forta dupa doua milenii. raspunsul include in mod necesar si crestinismul.
gnosticismul ca miscare a prezentat doua directii principale, cea in care se delimiteaza de crestinism, caz in care gnosticismele difera chiar una de cealalta. aceasta echivocitate incurca cercetatorii, dar este unua dintre caracteristicile acestei miscari si trebuie mereu avuta in vedere. aici vom avea ocazia sa-i cunoastem pe gnostici si sistemele lor, cat si o mostra de libertate speculativa, o liberate care permite trecerea de la o afirmatie pana la contrariul ei.
cealalta directie este cea a apropierii de crestinism si putem afirma chiar de o intrepatrundere si continuitate in cadrul crestinismului a unor elemente definitorii gnostice. recunosc ca este si partea mea preferata de studiu si apreciez faptul cum crestinismul si-a preluat ce pare sa fie cea mai importanta parte a invataturii gnostice. este vorba de partea de existentialism si mistica asa cum a ajuns s-o cunoastem noi.
ca sa putem sa plasam gnosticismul in timp trebuie sa ne reamintim contextul in care ne miscam. vorbind de religios trebuie avuta in vedere perceptia a ceea ce insemna religia in primele secole crestine si inainte. insusi crestinismul isi trage seva din trei culturi diferite, iudaica, elenistica si orientala.
in grecia, religia reprezenta sacrificiul sacru al unui animal in cinstea zeilor. pentru noi, oamenii moderni aceasta e mai degraba o barbarie decat o actiune religioasa. insa aceasta era religia oficiala atunci. la marginea ei, avem orfismul, pitagorismul si uneori platonismul. acestea par mai degraba importate decat nascute din spiritualitatea greaca. dar nu e locul sa vorbim despre ele aici. le pomenim deoarece acestea se apropie de ceea ce numim noi religie.
mergand mai departe observam comportamente asemanatoare celor trei de mai sus in india, si anume inclinatia spre asceza, credinta in metempsihoza, existenta unor oameni considerati divini (buddha, brahmanii). apropo de oamenii divini ajungem in Iran, mama dualismului si aflam sa Zarathustra va veni ca trmis al lui Ahura Mazda pentru a infrange tot raul. ajungem si in mijlocul desertului la comunitatea din Qumran, esenienii, care practicau o credinta dualista si credeau ca va veni nu un mesia, ci doi mesia tot pentru a infrange raul. suntem deja in iudaism, aproape de poporul ales al lui Dumnezeu, din sanul caruia s-a nascut Isus Hristos Invatatorul, Mantuitorul, Logosul, Eonul din aceeasi substanta cu Tatal.
desi mai sus pare ca am prezentat precrestinismul, aceeasi cale a urmat-o si gnosticismul. trebuie stiut ca cele doua curente au mers mana in mana cateva secole, pentru ca in final crestinismul sa se impuna ca religie unica, iar gnosticismul sa treaca in randul ereziilor si sa se oculteze. asa cum nu putem vorbi de gnosticism fara crestinism si reciproca e valabila.
odata intelese aceste directii putem vorbi detaliat despre ce este si ce insemnatate are gnoza.
posibilitati de viitor
continuand tema timpului raman tot pe un teren necunoscut. de oriunde l-as apuca timpul se sustrage neincetat din fata intelegerii mele. ba mai mult ma arunca intr-o volbura ametitoare din care ies cu ce altceva decat cu migrene. asta in cel mai bun caz deoarece tot anul metabolismul mi-a fost dat peste cap. inca ma mir prelung de luna aceea in care m-am simtit om normal.
dar relatia mea cu timpul se complica tot mai mult. pana acum nu eram impacata cu trecutul, insa vedeam un viitor linistitor. intuitia intotdeauna mi-a servit o doza de incredere in fata necunoscutului. nu stiam incotro ma indrept dar stiam ca n-are rost sa ma agit ca sunt calauzita bine, tot efortul meu era sa ma las condusa. in acelasi timp mi-am tot strofocat imaginatia sa-mi ofere un rost, o menire. necastigator. inspiratia de moment era mijlocul meu de a trece prin viata.
in ultimii ani linistea mi s-a risipit si si-a facut locul spaima. tot ce m-am gandit eu asa prin mintiuca mea ca ar putea constitui o existenta s-a dovedit de neatins. insa viata mi-a oferit ceva la ce nici nu visam. tanjeam ca tot omul, dar nicicum nu ma vedeam ca vreodata voi avea parte de fericire in dragoste. si nu orice fericire, din aceea cu plansete. ma repet imi doream, dar nu credeam. pesemne ca totusi inconstient s-a intamplat sa se aseze asa lucrurile ca sa primesc ce mi-am tot dorit. si cred ca acel moment de implinire mi-a consumat o foarte mare parte din rezerve. din rezervele de viata, de iubire, de energie. privind inapoi ma gandesc serios ca aceasta mare implinire m-a secat. mi-a taiat orice alta posibilitate de manifestare si a concentrat totul inspre persoana iubita. aceste infaptaciuni m-au lasat fara cuvinte. cum sufletul n-are ghiseu de informatii cu publicul, pot ramane linistita cu capul limba intre dintica nu mi se va raspunde cum de s-a intamplat asa ceva. nu vreau nici sa se considere ca m-am trasnformat intr-o sotie exemplara. simplul fapt ca am acest statut pentru mine e ca si cum m-as fi dat precum greuceanu de trei ori peste si m-as fi transformat. nu in musca. si iata-ma-s in toata splendoarea de gospodina. sunt cuvinte atat de nefamiliare, incat si scriindu-le imi vine sa intorc capul sa vad despre cine e vorba.
si bine instalata in statutul meu marital ma intreb cu sinceritate ce draq fac de acum. is ca o fatuca nestiutoare care se minuneaza la fiecare pas. luni de zile ma bantuiau intrebari ciudate, cum sa-i fac pe plac sotului, cum sa fac sa-l sustin si sa-l incurajez, vai l-am necajit si el are atatea probleme pe cap. sa stiti ca vorbesc serios acum, nu radeti. ma gandesc cu groaza la cei carora le-au venit copiii imediat. eu una pur si simplu n-as suporta atatea ganduri cate ma gandesc ca mi-as face pentru o existenta intermediata de mine si deja mi se si imbarliga vorbele. deci, ar fi ceva colosal. faptul ca in veci nu m-am vazut in postura in care cu atata naturalete domnesc acum, e ceva insignifiant in comparatie cu cel de a naste copii. ma ia cu lesin numai cand incerc sa ma pun in aceasta postura. dar tanjesc. nu stiu daca ma credeti, dar as fi in stare sa nasc cate un copil pe an si tot as ramanea muta de uimire.
dar cam asa face timpul cu mine, ma arunca in cate un mister pe care nu stiu de unde sa-l apuc. observ cum dupa cateva randuri imi revine liniste fata de viitor. daca as avea unele capacitati cu siguranta as simti macar un suflet in preajma mea care ma pregateste sa vina. pentru ca altfel nu-mi explic anumite trairi de o intensitate sufocanta. cum is obisnuita sa ma astept la orice, nu ar fi ceva iesit din comun ca tocmai aceasta invecinare cu un alt suflet sa ma sufoce la propriu. si sa ma ia de pe picioare, sa ma sece de energie. din doua una, ori eu is subtire in resurse, ori copilul acesta e atat de deosebit incat de pe acum imi mananca urechile. si in acest moment sunt atat de linistita ca pot face chiar unele afirmatii – viata mea are valoarea de a da nastere. si ma astept ca atunci cand se va intampla ca revelatiile de care am avut parte sa fie cat o scuipatura in ocean. daca nici asta nu-i viitor frumos, eu ma arunc cu fata in pamant si dau din maini si din picioare pana sunteti de acord cu mine.
tineri de aminte
odata candva am facut sport de performanta. dar nu m-au tinut oasele. mai nou nu ma tin plamanii sa ies in lume, de o vreme nu ma tinea ca femeie sa fac filosofie. acum mi-am dat seama ca mereu ceva nu ma tine. acum nu ma tine sa fiu mama. dar in viata am dat dintr-un miracol intr-altul. sau am fost beneficiara unor trairi ce nu le pot egala nici o performanta de care as fi fost sau nu capabila. pot spune ca am cam avut tendinte impotriva destinului. dar el s-a intamplat si eu doar am observat. acum sunt sotie, casnica, in plus mai si crosetez. ce poate fi mai plictisitor!? – as fi gandit eu acum zece ani. la douazezi de ani ma trezeam la 5, mergeam sa predau cu naveta, ma intorceam la cursuri, mergeam la tras de fiare si ma intorceam seara nemultumita ca nu fac destul. la douazeci vroiam sa schimb lumea, stiam si cum, si acum mai exersez, insa am ajuns sa ma schimb pe mine. atunci nu era la moda sa schimbi lumea, poate totusi am manifestat un suflu artistic precum toti marii creatori si-au bazat motivatia pe schimbare. dar asta presupune o daruire totala de care n-am fost capabila. singura constanta din viata mea e sotul meu, ciudat si pentru mine caci ma stiam ca nu pot atasa de oameni. dar acum ma observ, sunt fericita asa. sunt fericita ca destinul e mai puternic decat pulsiunile arogantei mele. sunt fericita ca am lasat deoparte o eventuala eruditie in favoarea ignorantei traite. eruditia m-ar fi devorat poata pana sa apuc sa-mi transmit mesajul. viata simpla imi da altfel posibilitatea sa fiu pentru altii, mai putini ce-i drept, si asta as putea reusi. am o carte de tiparit, am niste studii de aratat lumii, am caini, pisici, nu conteaza, n-am copii. am un sot ale carui gene merita date mai departe, desi adevarata sa arta si-a inhibat-o demult. am avea multe de oferit, dar nu ne tine, speram ca tot omul ca prin copii vom exploda. dar daca nu vin, fierbem in noi sa dam pe-afara. vom vedea peste cativa ani inspre ce vom evolua, momentan suntem fericiti. destinul nu se opreste.
