„Indrazniti, eu am cucerit lumea!”. cu asta imi iau cel mai tare aliat. eu si multi altii. totul e bine atata timp cat ne amintim sa apelam la El. de cele mai multe ori uitam si continuam dupa puterea noastra. si apoi ne miram de ce…am fost intrebata de ce il vad pe Dumnezeu atat de abstract. pentru ca asa functionez eu. daca as fi fost pictor i-as fi inchinat icoane, daca as fi fost sculptor as fi cioplit cruci. unii sunt martiri, altii misionari, mie mi-a dat cuvantul scris. si cu asta inteleg sa-l onorez. oricate matanii as face, daca din scris nu mi se intelege smerenia, atunci ma incearca mandria. oricat as sta intr-o biserica, daca imi vin idei „necuviincioase”, atunci mi-am pierdut timpul. nu am de gand sa ma explic cum sunt, ci sa ma declar cine sunt. atata timp cat altceva este de acceptat, nu vad ce mi-ar sta impotriva. cuvantul scris e cel ce ma defineste, restul e iluzia din care am tot cautat sa scap. ce mi-a luat mult sa inteleg este ca o judecata vine din iluzie, sufletele nu se judeca intre ele. si fiecare avem cate o metoda de a ne asterne sufletul intr-un mod indoielnic la prima vedere pentru altii, dar usor de recunoscut cand e surprins direct de catre suflet.
cuvant vs. imagine
mi-am amintit o trasatura, diferenta specifica, a oamenilor fata de celelalte vietuitoare. Capacitatea de a opera cu simboluri, de a abstractiza. Ceva mi-a scos privirea dinspre porii din epiderme, dinspre ridurile de expresie care fiecare au cate o poveste, dinspre tivuri si decolteuri, dintre gene false si tocuri, muschi si mustati ce ascund zambete. Avem acces la atata informatie ca uitam s-o convertim in cunoastere. Aceasta schimbare de atentie, pe care unii o numesc dezechilibru si instabilitate, aceasta evadare din existenta progresista, ma umple de idei ca o avalansa ce se declanseaza pe neasteptate si ne acopera fara sa ne ofere si posibilitatea de iesire. Am sa trec repede peste ceea ce vad eu ca lant cauzal ca peste un mic dejun frugal la care uitam ca l-am servit. Ceea ce se uita e imaginea dinaintea declansarii avalansei. Sunt eu cu fitilul intr-o mana si chibritul in alta. Ma sperie imensul alb care imi oglindeste chipul prin razele soarelui. De fapt nu suport atat adevar, nu ma suport pe mine. Mi-e frica de necunoscut ca si cum acest necunoscut mi-ar fi dusman. Si intr-o fractiune de secunda totul se intuneca. Ma trezesc in alt necunoscut, aparent cald si sleios care imi patrunde in oase si nu ma lasa sa ma misc. singura dorinta e sa ies, sa revad lumina si toate fortele mi le folosesc pentru asta. si ies. Si observ un fitil si un chibrit. Oare ce cauta acolo? Oare ce se intampla daca il aprind?
Halal tupeu pe om. Pretindem sa ne ridicam. Pretindem ca putem tot si cand nu, il gasim vinovat pe Dumnezeu. noi vrem sa ne dezvoltam, dar ignoram capacitatile ce ne stau la dispozitie, vrem sa-l vedem pe Dumnezeu, dar ne incapatanam sa ne ingustam spiritul. Am obosit. Am sa iau fitilul si am sa-l aprind. Am sa pier si am sa scap. E un alt fel de a spune ca intru intr-un cerc vicios. Ei si ce? De fapt cum se iasa!? Poftiti dar, cu curaj… am sa va spun cum am iesit eu.
un nume, un destin
pentru cei cu capul in nori si picioarele pe pamant. pentru cei ce se intind intr-un efort supraomenesc si se sacrifica pentru a se transforma in trepte pe care fiecare isi lasa urmele talpilor, pentru cei care se scutura de noroi, pentru cei necunoscuti, oameni ca noi
sa invat sa zbor
sa invat sa ma arunc ca o sageata cu pumnii inclestati inspre cer. sa strapung norii si sa culeg toate raspunsurile pentru toate intrebarile care ma incearca. sa vad pamantul de sus si sa cobor in viteza cu grija de a nu pierde informatii pe drum. sa ma prabusesc in mare si sa nu ma ud. sa ma zdrobesc de munti si sa ma risipesc in frunze de copaci si petale de flori. e simplul fapt de a aduna ganduri si de a nu le lasa sa piara fara a salva samanta. e o simpla inclestare de a nu pierde ce am castigat si de a ma pregati pentru ce poate urma. e un spasm care tradus in timp si spatiu imi frange inima in doua. a nu uita, a nu ma uita. o rasuflare care ma ingheata si ma inspaimanta, dar care este a mea. am sa inchid ochii si am sa ma abandonez necunoscutului. am sa invat sa zbor.
cosmina farcas 