Egalitatea, dă mai departe să ajungă la toți

Sunt un fel de babă pensionară bărfitoare. În plus mai și croșetez. Și cum mă uit la televizor la câte se întâmplă, simt nevoia să comentez. Nu știu unde sălășluiesc țațele, deci vă spun vouă. Mi s-a cășunat pe căsătoria între homesexuali, simt nevoia să îmi epuizez subiectul. Iaca:

1, Ce este un homesexual? O persoană care se definește prinr-o anumită tendință sexuală. Un homesexual nu se încadrează în definițiile mele la persoană normală. Ca să nu vă aprind, vă mărturisesc că nici eu nu mă încadrez. O persoană normală e cea care se cunoaște pe sine și caută să se desăvârșească, să realizeze cea mai înaltă formă a sa. Cu atenția ridicată la propria sexualitate, nu consider că ar reuși cineva să se desăvârsească și chiar dacă ar încerca, ar fi pe un drum greșit. Cum să spun, eu de exemplu am fost o virgină întârziată. Dar nu mă declaram și nici nu susțineam sus si tare cum îs eu. Mă vedeam din cu totul alte unghiuri, pentru o perioadă asta era din realitate, dar nu mă definea. Nu m-am dus la nimeni să spun ”sunt virgină, trateaza-mă ca atare”. Așa că dacă ar veni cineva la mine și mi-ar spune sunt homosexual, tratează-mă ca atare, i-aș spune, ”bine dragă, bună să-ți fie inima; eu nu te știu trata, există specialiști.” În rest, dacă aș fi cunoscut o persoană care, printre altele, e și homesexual, probabil că am fi prieteni, probabil că nu, depinde de mai mulți factori. În perioada virginității mi-ar fi convenit, că ar fi fost confortabil să nu fie cazul să atenteze la himenul meu. Am cunoscut si tipe care s-au dat la mine, le-am refuzat cât de elegant m-am priceput, m-au lăsat în pace, ne-am văzut de treabă. Deci, omenește. Am trecut și pe strada aia, dar n-am oprit. Cam așa ar trebui să fie, să nu te oprești, dar no, avem cu toții câte o stradă de pe care n-am mai pleca, ne place, suntem obosiți, ne cramponăm, ne fură mirajul, cedăm tentațiilor, felurite motive, oameni suntem. Mai stăm, mai zăbovim, dar e necesar să continuăm.

2, Legiferarea. Ca să stim cum vine asta e bine să ne gândim în ce societate trăim. statul care s-a angajat să ne organizeze nu mai e demult unul bazat pe reprezentativitate, părerea mea e că nu există așa ceva drept democrație. Și îmi doresc tare să mă contraziceți. Astfel că în loc să-mi lase loc mie, individul să îmi proiectez propria conștiință și să acționez ca atare, statul mai mult mă încurcă și caută să mă direcționeze ca pe un retardat. Da, în alte secole mergea. Totul era cu gloata și câțiva dădeau direcția, dar acum în mileniul individualizării, ideea de legiferare a orice ajunge să fie depășită. Suntem exploratori, lasă-ne. Asta nu înseamnă că nu mai există retarzi, care au nevoie să fie conduși și că cei cărora nu li se potrivește modelul impus vor fenta la greu. Cât va continua tranziția, nevoia de intruziune a statului se va manifesta.

În privința aceasta statul este corect. Îi place să dea legi pentru toți și pentru orice, deci de ce n-ar da și legea aceasta. Pe mine personal nu mă afectează. Mă cunosc, știu ce am de făcut, ba mai mult, mă incomodează și afectează direct alte legi de-astea. Îmi cresc copilul cum cred de cuviință și cum pot mai bine, apoi îi dau drumul să se desăvârșească. Își va face alegerile și va suferi consecințele. Eu vreau să mă asigur că o învăț cum funcționează mecanismul.

Când simt că statul îi prea aproape și vrea să mă ia de fraieră, atunci da, sar în sus. Oamenii reacționează diferit și pe unii îi calcă asta. Vai, se duce dracului familia tradițională, valorile milenare. Apăi nu știu cum să vă zic, dar s-au cam dus dracu și familia și valorile. Din două motive, unu, pentru că oamenii nu au știut să le valorifice, că majoritatea n-au înțeles ce-i aia. Nici acum nu înțeleg și sunt pe cale să-și piardă șansa. Dacă ies acuma pe stradă și întreb oamenii ce-i aia familie tradițională și ce se face și ce nu se face într-o familie tradițională, voi primi atâtea răspunsuri pe câți îmi vor răspunde. Pentru că nu mai știe nimeni ce e aia familie tradițională, căci dacă ar ști, altfel ar arăta lumea acum. Aia cu mimatul ca suntem familie tradițională, bună, gazdă nu se pune nici măcar ca impresie artistică. E doar trist.

Apoi doi, cei care erau îndreptăți să țină treze și să perpetueze valorile au trădat și s-au apucat de te miri ce, unii cu vănătoarea de vrăjitoare, alții cu luptele sfinte, alții cu retrasul. Asta cu retrasul nu prea mai merge, din păcate. Și ajungem la punctul următor

3, Biserica. Biserica care (da, se potrivește aici ca care) a divorțat de Iisus pe considerentul că lasă că mă descurc mai bine fără. Și dacă nu se va întorce spășită, pe același considerent își va afla sfârșitul. Biserica care a găsit de cuviință să transforme vestea bună în tradiție și religiozitatea în dogmă, să reducă misterul la teatru prost, ca nu cumva să se trezească retarzii și vorba aceea, să se popească. Biserica care a făcut și a desfăcut și care acum e instituție de stat. Păi, da, până acum, ea a fost statul, ungea sau scuipa, acum e doar una dintre altele. Și tremură. Și are dreptate să tremure, că acum statul vine s-o oblige să lingă sare…

Și iară rămasă estul bastion. Până la urma treaba e groasă, miza e mare, să vedem ce va fi. Și ajung la ultima:

4, Egalitatea. Of, și asta a produs multe pasiuni, discuții, pagini, volume. Și va mai produce, se poartă, dar cum s-o spun, e și aceasta pentru retarzi. Nu vreau să vă supăr, dar așa e. Nu suntem egali, nu putem fi și nici nu trebuie. Inevitabil se ajunge la unii mai egali ca alți, stai, s-a ajuns, avem discrimarea pozitivă, corectitudinea politică și bineînțeles legi strâmbe sau consens pentru fiecare. Când vom pricepe, chiar vom pricepe, vom schimba lumea. Așa că, trâmbițarea egalității e de diversiune. E ai unei societăți care vrea să ne țină în frâu. Dar uite, nu vorbește nimeni de fraternitate, aia s-a uitat, îi periculoasă. Aia transformă egalitatea care spune nimic la unitate, unitatea în diversitate, nu multiculturalitate, nu adunături pestrițe, nu claie peste grămadă. Din păcate încă sunt puține voci și alea timide. Mno, nu poți obliga pe nimeni, da îți pare rău, tare rău. Există o singură formă de egalitate: în moarte, dar n-o pricepem nicicum. Nici n-are rost s-o menționăm. Vom exista atâta timp cât ne suportă pământul, poate prindem a doua venire. Între timp, luăm egalitatea și o dăm mai departe să nu cumva să cârtim că n-am avut parte. Până atunci ne e egal funcționează.

Published in: on 8 februarie 2016 at 8:30 PM  Lasă un comentariu  

Îngăduiți-mă,

vă rog!

Îngăduiți-mă voi, căci mie nu-mi iasă. Mă pierd în mine atât de adânc, incât mă sufoc. Mă sufoc, deci am muțit. Am pierdut cuvintele sau s-au pus ele deoparte. Știam ca am de obicei scrisul cu mine, dar nu îl foloseam ca scriitură, n-am scris niciodată intensiv, ca să scriu. Scrisul e cel care mă spune, căci în loc să mă vorbesc, mai bine tac. Eu nu sțiu să vorbesc. Dacă cineva mă întreabă ce părere am, iar eu răspund ”o să-ți scriu” să se știe că e de bine, pentru că eu în scris sunt sinceră. Sunt sinceră și cu mine, dar nu e nevoie să-mi scriu ca să pricep. Vedeti?! Mă ia valul…asta numesc eu scriitură. Nu e de rău, dar nu mă caracteriza pe mine, cea concisă. Eu foloseam scrisul să transmit mesaje, îl încărcam când dădeam exemple, îl simplificam când emiteam axiome. M-am ținut deoparte ca să nu vă arăt boala. E suferința mea, nu a voastră, de ce să vă fi încărcat?! Nu-mi doresc pe nimeni părtaș la suferință. Dar poate ați suferit și suferiți și voi, poate unii suferiți la fel ca mine și vă ajută să știți că nu sunteți singuri. Și apoi ce ar avea important de transmis un om bolnav? Clișee, citate; vedeți dragii mei, eu îs un pic defectă, da vă spun eu cum e bine. Nici eu nu m-aș fi crezut. Ce să vă fi spus?! Azi am tușit mai mult decât ieri, probabil pentru că e mai multă ceață și asta mă îneacă sau probabil că nu, adevărul sigur e că nu știu de ce naiba tot tușesc, cert e mă trec toate tipurile de tuse. Seacă simplă, seacă cu convulsii, umedă în gât, umedă cu scuipături, seacă și umedă cu vomă. Asta numa tusea, în general duceam pe picioare echivalentul unei gripe un fel de trei-patru zile pe săptămână, restul bântuiam. Sau: azi m-am trezit la 10.00 ca de obicei, ca bătută, pentru că de obicei mă trezeam ca bătută. Și ca bătută imi continua ziua. Na, astea erau zilele normale, când îmi surâdea norocul. Sțiți cum fac astmaticii în criză, când se sufocă și nu le ajunge aerul? Ei, pe mine mă ținea criza câteva săptămâni. Dacă făceam o mișcare prea bruscă riscam să mă prăbușesc fără putință de a-mi regăsi suflul. Alea erau zile de stat în pat. Nu le stăteam, mă ridicam si mă puneam pe scaun, nu suport să bolesc în pat, mă rog, statul meu în pat e tot un fel de stat în fund, doar că sprijinită pe perne, multe perne. Îmi adunam puterile să ajung până la budă, vreo 20 km dus, 20 intors. Cât un maraton, eram ca la olimpiadă, un fel de campioană. Încă îmi apreciez starea după cât de departe mi se pare de ajuns și după câte etape de pregătiri am de făcut. Ce folos atâta libertate când nu o poti savura… ”Dăm o fugă până la Tarnița”. O fugă?! Îmi iasă ochii din cap, mă calculez, să mă ridic, să ajung la baie, să mă dezbrac, să mă spăl (da numa la subraț, că altfel durează prea mult să mă îmbrac, să mă șterg, ah, e frig, întotdeauna tremur de frig, chiar la 20 de grade plus, eu și atunci îs cu polarul tras până în gât și băile îs atăt de reci, cu faianța aia înfiorătoare care îți sparge capul numai când te apropii; să mă întorc, să deschid dulapul, să mă aplec, să mă intind după haine, întotdeauna, da intotdeauna tre să mă aplec sau să mă ridic sau să mă întind după haine…nu pot sta toate la nivelul mâinii?! hainele sunt sifonate, numa le arucasem înăuntru că nu am fost în stare să le împătur; trage-ți hainele pe cap, o mică claustrare, oare o sa leșin?! Sper că nu, că tre să îmi iau și pantalonii, adică să mă aplec, să îmi vină sângele în cap, of, de data asta chiar o să leșin. Știi ce!? Nu mergem nicăieri! Trebuia să mă anunți cu câteva zile înainte ca să mă pregătesc. Ioi, apoi cu dușul, poate o să vă povestesc cum fac eu duș de campioană și cât tânjesc după apă și cum apa nu mai e prietena mea, așa cum nici prietenii nu mai sunt ai mei. Bine că sunt absenți și își văd bine-mersi de viață, că așa îi vreau. Eu o bună bucată nu aveam ce oferi, decât urlet surd. În halul ăla nici eu nu puteam fi prietena cuiva. Deși am nostalgii când aud la alții de ei și de oamenii de lângă ei. Eu am doar omul meu lângă mine si periodic mă întreb și îl întreb ce îl ține lângă mine, n-am un răspuns logic. Ba avem și un copil, asumat, soare, SOARE STRĂLUCITOR. Mă topește de înșpe mii de ori pe zi. V-am spus că de când am născut nu mai îmi e frig?! De aia! Mă abțin pe moment să scriu despre ea, oricum viața mea se învârte în jurul ei și dacă mă pornesc, o țin tot așa, cu fata mea.

Revin. Si apropo de libertate, ce să faci când stai toată ziua pe un scaun cu calculatorul în față. Citești, normal! Citești tot ce n-ai avut timp să citești pe vremea, nu de demult, în care îți trăiai viața în viteză și făceai multe și planuri și mai multe. Și citești și citești și te trezești că a doua zi uiți tot. Dintr-o altă bătaie de joc a sorții aflu că butonul de memorie dă rateuri. Mi s-a revărsat toată stima de sine ce o mai aveam, s-a inmuiat creierul și a început să se scurgă din mine ca și cum n-ar fi fost veci de veci. Și iată-mă căzută în dulcea ignoranță, praf și pulbere! Lăsasem deja cu bună știință pretențiile elitiste în favoarea unei vieți normale, dar trăite, însă normal mi se părea să mai citești o carte așa, din când în când, de întreținere. Pentru asta cu uitatul nu eram pregătită, mi-am dat seama că voi ajunge mult mai jos decât am fost și am apreciat vreodată. Și rând pe rând, toate mecanismele cu care obișnuiam să mă trag în sus, dispărute precum țevile de irigare din Bărăgan, cu urmarea firească uscăciune totală, deșert, pierzanie. Nu mă temeam de moarte, cât de pierzanie. Am fost nevoită să anunț pierdută mintea și s-o declar nulă până nu o laum razna cu totul.

În acest context, proaspăt dat a trebuit să mă regrupez. Cu scrisul am mai făcut-o odată când mi s-a spus că scriu ca și cum aș da omului în cap. N-am vrut asta nicidecum si m-am retras să alung agresivitatea, să nu mai fie a mea. Eu în scris sunt sinceră și cu bunăvoință, nu vreau să-l transform în armă. Nu vreau nici să mă tângui. De la scris am aceleași așteptări înalte ca dintotdeauna. Dacă-i talent, așa să fie, e dat și independent de mine, cea care trebuie să mă reinventez la fiecare pas că altfel mă uit prin cotloane stafidite ale minții.

Între timp m-am schimbat, m-am reinventat, mă reconstruiesc și cu noul eu nu mă mai caut prin cuvinte, însă am nevoie să ies. Ieșirile mele sunt nesigure nu pentru că eu sunt nesigură, ci datorită schimbării. Nu am exercițiul scriiturii, acum mă testez. Trebuie să ies, căci în mine e mare aglomerație. Vă spuneam că viața mea interioară e mai bogată decât cea exterioară, dar nu mai merge așa. Am produs exteriorizarea supremă, acum trebuie să mă produc. Am câteva modalități, scrisul ar fi una. Mintea îmi vorbește pe multe voci, în general e bine să avem ordine în gânduri, însă la mine e prioritar. Cu cât exteriorul, ma rog eu numesc și necunoscutul exterior, chiar dacă tot mie îmi aparține; cu cat e mai imprevizibil si cu un prunc care acum descoperă lumea, chiar este peste obișnuința mea să mă repliez eficient. Așa că mă organizez din mers cu ce am la îndemână.

Apoi am nevoie de un loc să mă revărs. În preajmă, totul e ocupat. fiecare colț e folosit, fiecare sertar e burdusit. Hei-rupul nu funționează, reușesc să scot totul și să le pun la loc aliniate sau mai îngrămădite. N-am timp, aici e timpul meu, eventual cu voi, nici prea aproape, nici prea prezentă, nici prea seriosă.

Aici mai e ceva. Aici e locul meu de zbor. Căci mie îmi place să zbor. Mai zbor și în alte locuri, dar unul e aici. Și tot despre zbor e vorba și în continuare. Deși acum m-am consemnat la sol. Sunt o parte în nezbor. Aceasta nu e lipsa zborului, ci pregătirea lui, un fel de revizie, sunt campioana reviziilor. Mă meșteresc întruna pentru ca atunci cand zbor, să nu dau iar un ditamai rateu si sa cad în toata-mi splendoarea și să ma izbesc, căci nu știu câte izbituri mai pot duce. Nu prea am de ales, trebuie sa-mi pregătesc si atenuarea căderii, cumva. Cad tot mai adânc și mă ridic tot mai greu, mi se vede pe față, pe păr, pe piele, nu în privire. E de ajuns o dată să nu mă mai pot ridica. Și nici nu mă pot tot baza că mă ridică Flo, cât mai poate și el, că el e singurul care mă ia la șuturi. Maia încă nu știe să mă ia la șuturi, ea îmi strigă doar ”trezeste-te, mami!” Câteodată mă gândesc că îs cam arogantă, că nu există zbor fără cădere. Îi drept că eu cad doar din zbor, de aceea mă zdrobesc așa, dar asta nu mă oprește, vreau să învăț să aterizez și nu oricum, ci elegant. Dacă nu în viața aceasta, atunci în următoarele, nu-i grabă.

Deci, îngăduiți-mă, căci acum exersez ceva nou. Dacă îmi reușește, vom putea exersa zborul împreună. Nu promit nimic în ce privește căderile, dar am să mă pregătesc mai bine, scriitorește, aici. Căci, da, am să mă folosesc de scris în vindecare. Poate pe voi vă va atinge cu ceva, poate nu. E bine și așa și așa.

Published in: on 6 februarie 2016 at 11:55 AM  Lasă un comentariu  

sociali…zam..zare

Sa ne intelegem de la bun inceput. Noi suntem fiinte sociale, eu sunt sociabila. Multi radeti sub mustata, deci tre sa ma explic. Eu sunt sociabila conform definitie mele. Adica, doua sau mai multe bucati care comunica si relationeaza, cu conditia ca acei indivizi sa fie capabili de empatie si reciprocitate. Neaparat. Alte …zari care nu le includ pe cele doua eu le numesc vanatori. Am jucat jocul acesta si nu mai vreau. Deci conform simtului comun am devenit mai putin sociabila, chiar antisociala. Eu daca acum ma trezesc in fata cu un pradator ma retrag sau musc, nu discut despre starea vremii, politica si fotbal.

Acum cu exteriorizarea obligatorie, imi pun intrebari. Nu-i bine, mi-am pus intrebari si acum dau raspunsul. M-au chinuit conformismele. Du-te la gradinita, fa frumos, du-te la scoala, fa frumos, du-te la liceu, fa frumos, du-te la facultate, fa frumos, angajeaza-te, fa frumos, marita-te, fa frumos. Nu zau? si daca nu vreau, ce? Atunci esti antisociala si meriti sa fii pedepsita. Undeva prin gimnaziu mi-am dat eu seama ca nu-s proasta-proastelor si ca mi-ar fi mai usor daca m-ar lasa lumea in pace. Si asa a aparut conceptul de fa frumos atat cat trebuie. Bineinteles ca am tinut-o intr-un mare plict. Eram vezi-doamne fruntasa, cu un potential extraordinar, dar niciodata nu confirmam. N-aveam chef. Ba mai mult, mi-am planificat retragerea. Am luat 10 pe linie. Se uitau toti la mine ca la o zeita, iar eu n-am avut absolut nici o satisfactie. Orgoliul meu era in alta parte, dincolo de ei si lumea lor mica, orgoliul meu era in necunoscut, in mister, in fantastic.

Dar nu de mine e vorba, ci de Maia. Va explicam ca eu, conform definitiei mele, am socializat putin. Cand am avut cu cine. Multumesc lui Dumnezeu ca am avut cu cine. Si acum, ma gandesc, fata mea cu va face? Cum va face, e total treaba ei, dar eu ce ii spun la capitolul asta, ca va veni momentul. Ma si vad serioasa explicandu-i ce-i aia empatie. Dar pana atunci, vreau sa va spun cu ce mi se pare ca se mananca empatia.

Empatia se invata. Nu te nasti cu ea si esti fericit pana la adanci batraneti, ci o culegi daca esti norocos din familie sau din mediul tau de apropiati. Am vazut multi vanatori la viata mea, dar nu m-am gandit ca provin dintr-o hiba pedagogica, din cei sapte ani de acasa. Acum am aflat.

Copiii se nasc complet egoisti si asa si pot ramane. Daca nu se afla cineva in treaba sa-i invete ca exista si ceilalti. Eu-l  de la inceput super extins. Dupa cei sapte ani cu pricina se cam transforma in ego si se instaleaza in mintea omului de greu il mai scoti. La bebel totul ii apartine, mama, tata, bunicii, casa, masa, tot ce vede. Asa ca alea cu micul terorist, smecher sau cum i-o mai zice is reale. Bebelu trage totul pe spuza lui fara sa clipeasca. Pana la un punct, apartinatorii trebuie sa se execute, ca altfel ramane copilu cu sechele, cu lipsa de afectiune, siguranta, incredere. Pe la 2-3 ani incepe sa fie fie constient de sine si sa aiba un soc. Mama e o alta fiinta decat el. E poate primul moment pentru bebel in care nu prea ii mai convine ca a venit in lumea asta si incepe sa o respinga. Nu mai vrea nimic, nu ii e foame, sete, nu vrea sa se joace, nu vrea sa se imbrace, nu nu si nu. Io n-am vazut copil care sa nu il ia pe nu in brate.

Acesta ar fi momentul optim sa intervenim. Nu in timpul crizelor, ci cand e linistit. Cand e in criza e bine sa-ti bagi capul in pamant pana ii trece, fie ca il apuca acasa, la magazin, in vizita, cu riscul sa se uite toti lung si desigur sa conchida ca uite ce progenitura rasfatata si needucata! Acum ca v-am informat cum sta treaba, sa nu va aud ca va exprimati despre un copil pana in 2-3 ani ca e cam rasfatat. Veti denota ignoranta in cunoasterea psihicului uman.

Bine noah, dar cum sa-i invatam pe copii empatia? Eu ma gandesc ca o sa fac asa :le turuim intr-una. Stii cand ai cazut si te-ai lovit si te-a durut – asa ma doare si pe mine cand imi dai cu jucaria in cap. Stii cand te-ai suparat ca nu ti-am dat jucaria- asa ma supar si eu cand nu faci ce te rog. Stii cand- asa si pe mine, asa si eu. Pana pricepe ca si ceilalti sunt ca el, ii doare, se supara, se bucura. Acesta ar fi primul pas.

Ca sa afle toate acestea bebeii nu trebuie feriti de experiente, chiar neplacute. Sa-l doara, sa se bucure, sa se supere. Un copil prea protejat risca sa nu treaca prin toate starile si sa fie insensibil. Caci ce i-ar mai lipsi unui egoist decat sa fie si insensibil. Atunci chiar i s-ar cuveni toate. Tot asa, pana la 2-3 ani din experienta in alta, copiii nu le iau personal pentru ca da, v-am spus deja, nu-s constienti de propria persoana.  Daca ne gandim bine nici nu avem amintiri din acea perioada, ca si cum nici n-am fi existat. Dar experientele raman in memoria ascunsa, desi nu-i afecteaza prea tare.

Deci ce sa pricep de aici. Noi ca mame e bine sa-i lasam sa experimenteze, sa-i lasam sa-si consume propriile intamplari, sa nu sarim in secunda doi sa-i ajutam. Ii vom invata apoi ca si ceilalti sunt ca eu, au aceleasi stari. Insa mai trebuie ceva ca sa priceapa cu ce se mananca empatia. Aceasta ultima lectie consta in a-i face sa inteleaga ca ceilalti pot avea stari diferite de ale lor pentru aceeasi intamplare si ca e normal sa fie asa. Nu stu cum ar putea intelege altfel decat observand. Pentru aceasta e necesar sa-i priveasca pe ceilalti, sa-i cunoasca, sa anticipeze. Si apoi sa se intample minunea: se sa puna in locul lor.

Ajungand in punctul acesta mi se cam pare destul de greu sa fii parinte. Ma gandesc ca in privinta aceasta mama s-a priceput. Ca n-as fi vorbit de empatie daca n-as fi experimentat-o. Eu am fost cam perversa, m-am folosit de experienta mea ca sa resping pe unii, desi empatia e frumos sa mearga mana in mana cu respectul. Deci pot sa dau lectii pana la un punct, mai incolo si eu mai am de invatat. Si probabil ca viata ma va pune in situatie…

Published in: on 27 mai 2014 at 4:53 PM  Lasă un comentariu  

sacrificat…adjudecat

Ce-am reusit sa realizez eu cu Maia e un fel de sport extrem. Ca tot ma plangeam ca nu mai is in stare. Din punct de vedere fizic era improbabil sa duc o sarcina normal si sa nasc la fel de normal. Pana in luna a cincea doctorita mea se uita speriata la mine, ca pot. S-a mai lintistit cand a vazut ca nu ma umflu si nu imi tarasc burta. Au decurs chestii amuzante de aici. Cu doua saptamani inainte de termen cineva m-a intrebat daca se vede sexu, ca pana in patru luni jumate putini se arata…Am fost foarte cuminte si asa mi-am marit sansele. Nu m-as apuca insa sa dau lectii despre consecventa.

Am rezistat. Cand am vazut ca nu e asa greu, am inceput sa ma speriu de nastere, ca daca se intampla tragedii. Sanse erau destule, nasol era ca numai la asta imi statea capul. Dar nu va puneti cu neuronii gravidelor si mai grav, cu ai lauzelor. Stiam in mine sigur ca mi-e dat se experimentez cum e sa fiu mama, deci eram sigura ca oricum va fi, va iesi si va ramane viu. Mai ramanea de vazut daca meritam un copil frumos si sanatos sau unul troglodit. Sigur ca in asta privinta ma rugam sa semene cu tata-so. Si imi asociam eu asa ca sanatatea se uneste cu frumusetea, ca doar vedeam la mine ca boala macina. Bai, si a iesit atat de frumoasa, deci cum sa spun, lungana, subtrica, cu pielea curata, roza, a si zambit de am dat in balbaiala. O juma de ora am spus doar ca nu-mi vine sa cred cat e de frumoasa, pana m-au crezut toti cei vreo douazeci de spectatori. V-am zis cat  o iubesc pe doctorita? Au eu norocul asta sa-i gasesc pe cei mai potriviti.

Asa deci era frumoasa si clar si sanatoasa. Si apoi a venit si confirmarea. Si zenul meu se opreste aici. Al ei continua si sunt recunoscatoare pana la cer. De cum am venit acasa si aici a inceput sa ma racaie. Pana la ultimul fir de par, toate si-au facut de cap in corpul si pe mine m-au tintuit. Si au inceput sfaturile si ingrijorarile.

Prima luna m-am chinuit cu instituirea alaptarii. Caci pornirea a fost asa cum se obisnuieste la noi, naspa. Alea cu spitale prietene cu alaptarea is doar pe afise. Aveam eu clar in cap ca tre sa alaptez si daca nu reusesc ii bai. Doar cateva persoane mi-au spus sfios sa nu ma las. Cei mai vocali erau cei cu formula. Am si amenintat ca daca mai aud cuvintele LP ii bat pe toti si sparg tot in casa. Cred ca a functionat, dar a plans fata mea, a plans de foame. Si nu te taie nimic decat plansul propriului copil. Bebelusii nu plang decat cand ii problema si eu deja ii faceam probleme. Si iar m-am gandit ce fain imi sta, ea depinde total de mine si eu…De atunci n-am mai contat nimic altceva decat fata mea. Si nimeni. Si nu ca i-am neglijat pe restul, m-am neglijat pe mine si o fac in continuare cu cea mai mare bucurie. Cum si instinctul a inceput sa functioneze, s-a trezit leul.

Si am ajuns la titlu. Am citit un articol in care ni se spunea sa incetam sa ne sacrificam pentru copiii nostri, sa fim chiar egoisti, sa ne vedem de viata noastra, ce atata atentie si disponibilitate. Is de acord doar intr-un caz, in acela in care in care parintii folosesc motivul sacrificiul ca paravan pentru faptul ca ei sunt niste luzari si copiii le sunt si mai mari luzari. Aceia sa nu se sacrifice, sunt sanse bune sa se descurce copiii singuri. Deci numai in cazul acesta si cu cele doua cazuri indeplinite sunt de acord ca n-avem ce vorbi de sacrificiu si mai bine n-am face-o. Dar daca esti parinte intreg la cap…Acuma vorbim pe subiectivismul meu, ca s-ar gasi unii sa spuna ca sunt o ratata si nu i-as putea contrazice. Parerea mea e ca am realizat multe si is tanara. N-as vrea sa bag boala la inaintare ca motiv ca stau mai mult pe tusa.

Pai ia sa vedem: Ne sacrificam de mici, da? sacrificam timpul liber ca sa invatam sa luam note bune, sa trecem clasa, sa intram la facultate, sa devenim cineva. Ne sacrificam la locul de munca pentru ca deh prindem experienta, stam la patroni care ne exploateaza ca pita costa. Si da, cum facem copii, dintr-o data ne sfatuiesc unii ca sa ne gandim la noi, sa fim egoisti. De ce nu ne sfatuiesc sa fim egoisti cand ne cere sefu sa stam peste program sau ne arunca intr-o norma pe care n-avem cum s-o indeplinim. N-am vazut nici un articol de genul asta. Tocmai cand o fiinta noua depinde total de noi, pentru noi e mai bine sa ne vedem de viata noastra. Ai, cum nu m-as fi jucat eu toata ziua, cum as fi stat cu prietenii p-afara, cum as fi calatorit, cum mi-as fi vazut de viata daca sistemul asta imputit nu m-ar fi obligat sa ma aliniez. Probabil ca taman acum e nimerit sa facem calatoriile alea lungi la care am tot visat, ca avem in sfarsit concediu, sa-i lasam pe prunci in grija bunicilor sau a cui s-a nimeri, ce mai conteaza si sa incepem sa ne traim viata; sa recuperam in sfarsit ce am lasat mereu deoparte ca n-am avut niciodata timp si bani, ca ce, cum am crescut noi, or creste si copiii nostri, n-or fi  ei mai altfel ca noi.

Sau nu? Am exagerat din cauze de subiectivism. Primul copil iti schimba viata. Nu cred ca exista esti pregatit. Zi de zi de zi e mult si e normal ca proaspetele mamici sa nu reusesasca sa faca fata. Mai ales cele pe care nu le ajuta nimeni, e normal sa aiba momente sa le vina sa-si ieie lumea in cap. Dar nu la acest aspect ma refer. E ceva mai subtil. Un copil pana la 2-3 ani cu greu constientizeaza ca mama nu face parte din el. Bebelul acesta devinde constient de propria persoana doar pe la varsta aceasta. Pana atunci mama trebuie sa fie prezenta fizic aproape non-stop. Asta daca vrea sa nu se lase cu urmari psihice nasoale. Pentru un bebel pana la sase luni iesirea mamei din incapere e sinonima cu disparitia ei. Cine nu stie, risca sa-si traumatizeze copilul urat de tot lipsind de exemplu in momentul in care copilul se trezeste din somn. Am experimentat si eu o figura din asta. A trebuit sa lipsesc o vreme si Maiei i s-a facut foame. Nu va pot descrie cum a plans. Cred ca in mintea ei imi jelea moartea. A plans si dupa ce am pus-o la san, iar din momentul in care am atasat-o si-a deschis larg ochii si m-a fixat cu privirea incontinuu. A adormit si se trezea speriata cu ochii largi deschisi si ma cauta cu privirea.

Asa ca ceea ce voi afirma in continuare nu cred ca vi se va parea ciudat. Pai pana fata mea nu va fi in stare sa se descurce, va anunt ca sunt la dispozitia ei. Am cincizeci de kile si poate mai slabesc ca nu reusesc sa tin pasul. Voi reusi mai incolo, caci totusi n-am de gand sa ajung stafie, nu ca nu mi-ar place sa bantui pe unii. Dar nu e momentul acum. Acum traiesc in timp real, printre singurele ocazii in viata mea sa fiu in prezent. Acum tre sa-i dau tzatza la fata mea, nu cand va avea douazeci de ani. Ca oricum vad atatia care se considera maturi atasati inca de tzatza mamii…Dar inca ne dam cu parerea cand e bine sa fie intarcati copiii. Ei bine, copiii trebuie in primul rand sa fie capabili sa se intarce singuri si desigur ca includ aici atat aspectul fizic, dar mai ales pe cel psihic. Eu chiar m-am saturat de indivizi de 30-40 de ani cu mintea ramasa la 3-4.

Deci da, imi adjudec urmatorii ani pentru fata mea. Probabil si pe urmatorii, da nu la aceeasi intensitate. Atata doar cer sa-mi ramana mintile limpede, macar ca acum. Ca oricum daca le pierd, nu mai raspund de mine.

 

Published in: on 27 mai 2014 at 3:43 PM  Lasă un comentariu  

14 si 14

Anul 2013 l-am lasat sa se intample. Stiam ca se va lega, dar ca o superstitie am tacut. Prea imi revenise brusc intuitia si daca ma inselam, imi pierdeam si restul de incredere ce-l mai aveam. Doar toata viata m-am pus sub semnul intrebarii.

S-a intamplat. Sec precum e naturalul. Traim o lume atat de tampita incat ne asteptam ca firescul sa fie spectaculos. Cand am realizat ca bine am presimtit, m-am linistit. Si am avut nevoie de linistea aceasta pentru ce a urmat. Corpul meu si-a facut treaba. Mintea mea iar a renegat corpul. Cum corpul avea intaietate in cazutl acesta i-a servit mintii ce a stiut mai bine, niste paradoxuri. Am ajuns si de data aceasta in minunata situatie din care iar nu stiam pe unde sa-mi scot camasa. Dar m-am pregatit pentru o viata noua cu o abordare noua. Toate se intampla pentru ca trebuie sa se intample, iar eu nimenresc tocmai unde trebuie. Desigur ca aflasem deja ca asa este, dar mereu aflam la sfarsit, acum am hotarat sa incep asa si sa intreb CUM E FIRESC.

Mi s-a dat situatia sa iau juma de sarcina antibiotice. E firesc sa iau atata timp antibiotic si sa-mi si faca bine? Nu. Asa ca le-am intrerupt. E firesc sa-i fortez imunitatea inainte ca aceasta sa se formeze, adaugand si riscul de reactie anormala mostenit din plin de la mine? Nu, asa ca nu o intepam inca sau deloc, mai studiem. E firesc sa pape bebele din biberon ca mama n-are curaj(sa nu spun mai urat) sa alapteze? Firesc pentru specia umana e alaptarea pana la 7 ani. Oau, cati stiati asta?! Da as fi fraiera sa cheltui pe formule, borcanase si instant-uri. Nu intru in teme despre cum e firesc sa ne educam copiii, se intampla prea multe nefirescuri in jurul nostru. In fapt nici n-am un raspuns la ce e firesc in educatie, sunt sincera. Ma tem sa nu dau rateuri prea mari, in sensul sa ma departez de directia pe care ma gandesc sa i-o dau. Si e ceva extraordinar de complicat ca eu imi propun sa-i dau exact directia pe care si-ar lua-o ea singura fara prea multe influente de orice fel, inclusiv ale mele. Adevarul e ca la cate rateuri am tot dat imi doresc ca ea sa-mi dea directia. Noi astia mari suntem atat de corupti incat ne-am speria daca am constientiza prea des ca si in intimiteaza noastra maxima sunt conditionari exterioare. Ma duc prea departe, dar…Bai, daca as reusi sa reduc orgoliul si nevoia de control…sa nu-mi stea inima in loc cand o s-o vad ca-mi repeta greselile…sa nu ma pierd in micimea mea…sa…ca…is multe de enumerat…vedem noi mai incolo

Bine, mai tre sa recunosc ca nu-s cea mai curajoasa. N-am intrat in firesc. Nu m-am impacat cu corpul meu, dar i-am dat mult credit si nu-mi pare rau, am avut cateva reusite impreuna. In primul rand, organismul putea ataca embrionul mic ca pe un dusman si sa-l nimiceasca, adica da, sa intre in scena alergia. Am scapat. Apoi ar mai fi fost sa-mi urce sarcina pana in gat de la cinci luni si sa ma sufoce constant, dar am avut burtica coborata.  Astea ar fi dintre cele la care m-am asteptat, sunt multe altele care puteau da in tragic pe care nici nu le-am banuit, unele la marginea prapastiei le-am incercat, in ceea ce priveste infectiile care mi-au dat tarcoale. Alergia nu m-a lasat. Am avut un moment, ma refer ca la un moment, dar e vorba de patru luni in continuu de arest la domiciliu. Am crezut ca nu mai scap, dar ca prin farmec in ultima luna a trecut fara urme. Si asa am putut sa imping cand a fost cazul. Deci pana la urma s-au legat destul de bine, am fost chiar multumita.

Dupa nastere insa a fost crunt. Cred ca s-a hotarat corpul meu sa ma pedepseasca pentru neincredere. Inca ma pedepseste. In trei luni m-am tavalit de durere cat n-am facut-o toata viata. Si n-am avut decat sa indur. Ce-i aia stai linistita sa uiti de durerile nasterii, sa te imprietenesti cu copilu, sa o dai pe profunde ca s-a infaptuit miracolul si miracolul te priveste si tu sa nu poti sa zburzi si sa-i apuci pe toti sa-i pupi de fericire!? De fapt n-am putut sa zburd, am fost chiar tintuita, am ajuns destul de repede sa ma tem ca abia s-a nascut si deja nu sunt in stare sa am grija de ea. Nu sti de-astea si e foarte bine asa. Pana la urma nu esti neaparat mama buna daca plimbi toata ziua copilu si ii lalaiesti in urechi franturi de cantecele ce-ti aduci aminte din copilarie. Si nici denaturata daca nu o faci. Ii pui Pink Floyd si ii lasi pe specialisti sa-si faca treaba.

Daa. Firesc e ca dupa ce nasti neuronii sa o ia razna. Cocktail-ul de hormoni, emotii, senzatii fizice te dau peste cap. Si pe mine. Deci e firesc sa nu stiu de la ce am inceput aceasta postare si unde mi-am propus s-o duc. Si cum s-o inchei. Dar acum o sa inchei, s-a trezit

Published in: on 25 mai 2014 at 9:25 PM  Comments (2)  

re…bun

As spune born, reborn, iar am fost binecuvantata cu bine. De data aceasta binele e in fata mea, zilnic, la orice ora si zau ca-s uimita. …De ani buni Maia era in preajma mea ca o naluca, ca o speranta, ca o presimtire. Si apoi ca o siguranta. A durat mult pana sa vina, precum a durat plansul lui Fat-Frumos pana i s-a promis nemurirea. Mda, eu desigur ca n-am facut promisiuni. Mai degraba am pus intrebari. Tu ne vezi?! Esti sigura ca vrei in familia noastra?! In societatea asta, in lumea aceasta?! Ce ai oare de patimit?! Poata ca daca mi-as fi permis as fi facut si promisiuni, dar n-a fost cazul.

La concret nu prea am avut ce oferta sa fac, adica ce i-as putea oferi tine de dincolo de noi, de dincolo de cum ma vad si apar, de cum par. Am facut cel mai greu lucru pentru mine, m-am exteriorizat. M-am dedublat, am renuntat la mine ca sa ma intregesc. N-am suferit deloc pentru cine am fost, n-am avut vestita depresie post-natala. Eu am fost inainte in depresie. La un moment dat am luat-o pe un drum. Suna bine, am inceput bine, apoi ceva s-a intamplat, ma pierdeam. Eram prea singura, sentiment ce m-a sfasiat si doborat. Si am renuntat si am luat-o de la inceput, total diferit. Totul a decurs repede, mi-am gasit perechea, dar m-am imbolnavit. Am devenit neputincioasa si dependenta. Am cazut brusc in cealalta extrema si a durat ceva ani sa ma accept asa. Ma rog, inca mai dureaza. Insa in tot acest timp am fost vegheata. Ea ma urmarea si astepta sa fiu pregatita. Si a asteptat…si a asteptat, cam pana am ajuns eu la capatul rabdarii, pana am fost cat pe ce sa zic iar ori-ori. Si atunci ce promisiune sa-i fac? Ce sa-i mai ofer, cand nu mai aveam ce oferi, cand era cat pe ce s-o dau la intoarsa. Frumos mi-ar fi stat.

Si asadar am crezut ca sunt in faza ca nu mai am cu ce. De la pot dar nu vreau m-am schimbat la vreau dar nu mai pot, imi mai ramanea nu mai pot da nici nu mai vreau. Asa ca dupa ce am iscodit-o si i-am adus motive care mai de care, i-am explicat ca am de gand sa ma si folosesc de ea. Adica de puritatea, de curatia ei. I-am spus ca am de gand sa ma folosesc de ea sa-mi maresc singurul lucru ce m-ar fi adus din nou la viata: iubirea. Da, eu ma astept ca dincolo de plicturile astea lumesti cu care trebuie s-o pun la punct mai important e ca eu sa invat de la ea. Tocmai asta. Tocmai pentru asta traim, indiferent cum alegem s-o facem. Sa facem ce vrem, dar s-o facem cu iubire. Si nu orice fel de iubire, ci cea maxima, cea care nu mai depinde de nimic, iubirea neconditionata. Daca as reusi s-o trec la experientele mele, as sti ca n-am trait degeaba. Nu stiu cum sa cedez total controlul, n-am invatat nici din familie, nici din societate, nici de la iubitul meu. Am incercat cu ingeri, sfinti, tot n-am reusit. Mi-a mai ramas o sansa. Copilul meu este o parte din mine, asa ca dupa mintea mea pot sa fac urmatoarea miscarea: ma conditionez pe mine sa nu ma conditionez. Nu trebuie decat sa deschid ochii largi si s-o observ, sa intuiesc si sa vin in intampinare. Sunt nevoi de satisfacut, apoi dorinte de indeplinit, pareri de acceptat, decizii de respectat. Copilul meu nu imi apartine, eu nu mai sunt eu, sunt in copilul meu care in mod natural are tendinta sa se detaseze tot mai mult de mine, iar eu trebuie sa nu intervin, ci sa cedez din mine ca s-o ajut sa se implineasca. Cam asta ar fi definitia parintelui.

Ca sa imi incep noua viata si sa va spun despre, am numit categoria MAI IA DA si aici voi scrie despre ea, Maia mea. Mi s-a dat marea sansa  sa o iau la viata. E cu mine.

Published in: on 25 mai 2014 at 4:11 PM  Comments (1)  

revenirea dupa apocalipsa si goana dupa resacralizare

pe vremea cand esoterismul nu era fapt divers, iar lupul alb abia se reintorcea, am citit pe tugui cu ai sai sapte ani apocaliptici. am trecut cu multe grimase si urechi balanganite de cartea aceea, dar am retinut doua idei. prima si la care nu ma refer aici e ca pamantul va scoate la iveala dovezi ale unui trecut uitat. abia recent s-au apucat romanii de autostrazi…

si a doua idee este ca viata noastra se intampla in cicluri de sapte ani. pe vremea aceea apucasem doar doua cicluri si un pic din al treilea si desigur ca n-am remarcat nimic. cum n-am prea avut ce bifa, am uitat rapid teoria. pana la practica, bineinteles. o divergenta din aceasta teorie e si bantuirea. adica situatia celor posedati de diavoli care nu raspund niciunui fel de control. dupa sapte ani li se solutioneaza situatia: daca rezista in credinta sau cedeaza total. cum pe vremuri bolile cronice erau tot un fel de diavoli, iacata-ma in situatia esoteric-spectaculoasa. as fi trecut in deplina ignoranta peste aceste fapte daca nu citeam pe un blog o experienta povestita cum cineva din dorinta de a merge pe calea spiritualizarii s-a trezit napadita de incercari grele. poveste cu date, totul s-a declansat in 2005, iar in 2012 diavolul si-a luat jucariile si s-a retras. si dupa cateda zile m-a traznit. in 2005 mi s-a declansat viforul, iar taman anul acesta se pare ca aproape inexplicabil s-a linistit. apoi am ras singura de mine, ca deh, anul e mare, n-are cum sa se potriveasca. si apoi am sapat in amintiri. la sfarsitul lui februarie si inceputul lui martie 2005 am avut parte de prima partida de tuse la ore fixe. si culmea-culmilor, in februaria anul acesta am tinut regimul oshawa in urma caruia mi-am luat vacanta din boala. vacanta prelungita as spune, si de aici incepe inexplicabilul, deoarece alte regimuri si alte comportamente terapeutice n-am prea mai avut. ba mai mult, am profitat la maxim de neoboseala si m-am fortat. puctul culminant a fost cand am stat o saptamana in mucegai, iar dupa  o alta saptamana, sapte zile sa spun, mi-am revenit total, desi ma pregateam sa cad pentru vecie in neputinta

ce vreau sa transmit de fapt. eu mi-am trait apocalipsa. am incheiat-o se pare, daca nu cumva imi incepe alta, am scapat de niste ani urati in care n-am avut zi de pauza, sambata si duminica cum aveti voi, sau sarbatori, nu mi-a ars de sarbatori. zilele mele erau relativ la fel, epuizante si la propriu si la psihic. mi-ar place sa spun celor care le-a fost dor de mine, cea sanatos-normala ca am revenit, dar s-ar putea sa isi retina bucuria. nu cred ca e valabil versul lui cosbuc. eu nu mai sunt cea veche, sunt o persoana nou-nouta, ma rog, un pic sifonata, dar in nici un caz ce am fost.

ce poate fi considerat destul de grav e ca habar n-am spre ce ma indrept, momentan ma bucur de libertate si de usurare. sunt usoara, asa ca pot iar sa exersez zborul. am trait toti anii astia din amintiri, am iesit cu memoria terci, asa ca e cazul sa adun experiente si sa reumplu istoria-mi sacra. ramane de vazut ce forma va lua aceasta in practica. va iau in continuare de martori, dar si de participanti deoarece n-am sa va mai tin la distanta. ehh, inca un lup care nu mai urla pustiu

Published in: on 29 decembrie 2012 at 12:25 PM  Comentariile sunt închise pentru revenirea dupa apocalipsa si goana dupa resacralizare  

stare de traditie intinsa

culegand coincidente, am inceput sa reflectez la expresia ” precum e scris”. e scris in carti, scrie in cartea-cartilor. totul e scris, dar noi nu aflam si cand aflam nu prea luam in seama. o experienta traita devine banala, o experienta dorita farmeca, o experienta posibila provoaca.

gandind ca asa a fost scris e uneori linistitor, alteori enervant. mie experienta mi-a dat peste cap orice logica si a adus iar miracolul in viata mea. miracolul  nu este altceva decat partea necunoscuta din ceea ce e scris, parte la care  nu accedem si care in momentul in care se infaptuie ne ia prin surptindere si ne uimeste.

pana sa-mi inceapa apocalipsa, aveam o anume siguranta prin intuitie. percepeam destul de devreme sensuri si semnificatii. astfel ca nu prea era loc de miracole in viata mea. m-am si obisnuit cu aceasta siguranta si am prins chiar un mic confort. am uitat ca toata aceasta vedere in perspectiva s-a declansat prin miracol. acum as denumi-o ca nevoie de dependenta. o dependenta mai rafinata decat cea comuna, dar cu toate datele. era scris undeva, dar eu nu vedeam, nu intelegeam. am inceput sa-mi arunc cojoacele precum baba dochia. prima a fost memoria de scurta durata, apoi cea vizuala, pana la calupuri intregi. in mod ironic am amintirea a ceea ce am stiut. multe am lasat in urma, multe le-am adunat minutios pana atunci cu credinta ca imi vor fi folositoare si nu ma voi descurca fara ele. am ramas despuiata de mine, greoaie si imobila.

daca as fi trait in neputinta de copil, m-as fi orientat astfel. dar m-a lovit in momentul de cea mai mare inflacarare, la varsta cand te pregatesti de fapte mari. am fost aroganta, dar aroganta mea nu s-a imbinat cu neinfricarea ci cu nevoia de dependenta. n-am reusit niciodata sa functionez la capacitate maxima, decat pe alocuri si imprastiat. in plus n-am acceptat niciodata caldicelul. si fara sa-mi dau seama mi-am lasat o singura cale. eram atat de prinsa in paradox incat am incercat sa-l rezolv. in mod natural m-am apropiat de dualism si dualisme. cautam instinctiv toate solutiile paradoxului. pe pielea mea… stiam toate teoriile, dar doua nu le pricepeam, coincidentia oppositorum si ocultarea sacrului in profan. la mine nu exista decat lupta victorioasa a binelui cu raul si artificii la final, apoi mutarea pompoasa intr-o alta dimensiune.

ca orice cercetator cu pretentii de atingator cu degetu, trebuia si eu sa traiesc ce nu pricep si sa parcurg inca o data istoria ca sa pot ajunge in prezent si sa construiesc un viitor. mi-am retezat si eu capul precum decebal, ca ori-ori, m-am retras in mutenia asurzitoare, apoi m-am saturat de impotenta si am inceput sa-mi pregatesc revenirea. si tot revin pana scap de teroarea lui ori-ori. cum m-am obisnuit sa ma leg de mituri si legende, trebuie sa marturisesc ca nu m-am recunoscut niciodata in miorita, mi-ar place sa pot comunica cu animalele si plantele, dar cam atat. in mesterul manole e de capatai, mi-am vazut de nenumarate ori eforturile ruinate. si cu cat ma strofocam mai tare cu atat ma izbeam mai tare. si simteam fizic cum se strange lantul si imi ia suflarea. pentru o persoana care aduna informatie teoretica, sa uit ce citesc si studiez e pe langa penibil, extrem de crunt. si nu puteam intelege ca informatia ca s-o integrez trebuie sa-mi parvina pe alta cale si ca pentru o informatie comprimata intr-o expresie sau fraza e necesara o lunga si plictisitoare experienta traita. acum nu prea m-as lega de timp ca durata si am semne de intrebare referitor la plictisitor, dar pe atunci asa vedeam lucrurile.

in momentul actual aproape ca pricep de ce romanii au in vocabular printre cele mai multe cuvinte polisemantice. prin vechimea lor au avut si ragazul sa se tot regaseasca si sa adauge si sa oculteze si sa resacralizeze si sa revina.

faptul ca actionez intr-un inconstient colectiv m-a condus si pe mine sa-mi formulez simboluri sinonime cu cele vechi. am preluat o traditie, s-a intamplat prin suferinta. nu a fost sec precum flacara olimpica din mana in mana. nu a fost nici protocolar. a fost trait. am preluat o traditie vie, plina de intelesuri si neintelesuri pe care in aroganta mea am vrut sa le ucid si sa pun propriul inteles in loc. si precum sta scris, aproape ca am facut comentariu pe textul lui blaga. acel blaga pe care l-am adulat, l-am disecat, l-am renegat si de care m-am departat ca sa-l pot trai fara sa ma identific cu el. caci ce folos ar fi fost. mi-am umplut mintea cu a altora, fara sa-mi las loc pentru mine. dar a fost necesar, ca sa ma pot pozitiona, ca sa stiu ca nu-s precum o frunza purtata de vant. si daca intr-o zi voi zbura, voi sti ca nu zbor numai zborul meu si nu voi mai cadea in gol cand voi obosi.

eu am preluat prin suferinta o traditie vie, ale carei semnificatii trebuie sa le descopar si poate imi voi castiga dreptul de a formula propria intelegere. sau doar s-o trimit mai departe pana la vremurile in care paradoxul nu va mai fi necesar. atunci vom fi legende si se va spune, pe vremuri existau niste oameni care traiau precum zeii…

Published in: on 29 decembrie 2012 at 12:25 PM  Comentariile sunt închise pentru stare de traditie intinsa  

crucea

o cruce este pentru fiecare. atatea cruci cati oameni suntem. avem noi romanii obiceiul de a ne plange pe unde apucam sau stati sa ne intelegem: romanii au darul de a identifica cu precizie problemele. cel de a propune solutii si de a le pune in practica, ma tem ca s-a impartit la alte neamuri. aceasta nu este decat o constatare a vechimii noastre, e nevoie de un exercitiu foarte lung pentru oricine pana sa isi dea seama ca intr-o situatie se intrevede o problema. adica cronologic luat totul putem spune ca tracii au identificat problema, grecii au venit cu solutii, romanii le-au pus in practica. nu comentez faptul ca altii mai tineri au gasit hibe la inaintasii lor; dar asta deja e evolutie. evident nu? insa noi, ca urmasi ai tracilor, ne dezvoltam mostenirea. ioi-ioi, cade drobul de sare pe noi. constat totusi ca aceasta pozitionare ne pune frumos unde ne este locul. nici la euro n-am trecut, nici faliment inca n-am cunoscut. pesemne ca undeva in lumea asta mare, cuiva i s-a facut mila de bocetul nostru si iacata ne mai arunca cate o firimitura ca sa ne inchida gura.

Published in: on 1 decembrie 2011 at 11:09 AM  Comentariile sunt închise pentru crucea  

ca sa renasc de ziua mea

mai nou prin iunie-iulie ma apuca damblaua. fiind nascuta in perioada aceasta, imi vin apucaturi ciudate si formaliste. vremea bilantului si din astea, inventarul cugetarilor, trairilor, intamplarilor. se vede treaba ca niste ani au trecut peste, cum exact nu prea pot spune, dar nu se cade sa recunosc ca nu prea am fost prezenta in viata mea. am sa spun eternul „vai ce repede trece timpul” si cu totii stim ca-i un bullshit. trece repede cand nu faci nimic si nu-l umpli cu valoare si traire. bun, si fiind vremea inventarului imi vin idei nastrusnice. ce-ar fi sa imi adun paie in cap. ca titluri de glorie astept de la altii. in primul rand, cred ca v-am mai spus, timpul meu s-a oprit undeva la 23-24. da, nu simt ca am avansat ceva de atunci. chiar am regresat. sigur ca mi-e greu s-o recunosc, mi-e usor s-o scriu, dar n-as spune-o nimanui. oricum, la cati cititi balivernele mele, ramane o chestiune personala. buun, culmea mi se pare in situatia data,. ca pe flo l-am cunoscut dupa varsta aceasta, tare ciudat si intortocheat. nici ca vreau sa-mi explic cum de…

precum am s-o tot repet acum, luna aceasta e luna mea. cum a fost si cea de anul trecut si cea de acum doi ani. cand nu faci nimic parca e mai usor sa recapitulezi, in fine, am scapat de socul schimbarii prefixului. care a fost un soc, adeca nu m-am astepta sa insemne prea mult acel moment, dar ca niciodata am schimbat regulile jocului. cei nascuti in sezonul de vara, stiti cum e, cu cat stai mai departe de zona turistica cu atat cresc sansele sa nu primesti prea multe urari. cum toata lumea fuge din orase exact de ziua mea, prinde-te intr-o sarbatorire, n-ai cum. si atunci am binevoit sa anunt din timp persoanele importante ca da, m-am nascut si ca da, hai sa marcam momentul. ei bine, mi-a trecut prin cap sa schimb un pic, adica, vezi-doamne, e un an importnat, schimb prefixul, preitenarii mei se vor inghesui sa-mi fie aproape in acele momente, bla bla. am avut insa o serie de surprize neplacute si una de mare rasunet, ceea ce a si salvat evenimentul. totusi am stiut sa-mi aleg nasul. in fapt, am putini oameni alaturi, dar stiti cum? strong de strong. sa le speli picioarele cu lacrimi de bucurie, ca sa ma intelegeti. insa am avut si un soc. o persoana bolnava si in suferinta devine un pic sau mai mult egoista. in sensul ca eu, in unele momente nu am putut oferi acea siguranta care se subintelege in caz de prietenii stranse. din acei putini pe care ma bazam, am pierdut-o pe cea mai veche. adica, ma laudam, 10 ani nu-i de ici-colo. insa poate prea mult. habar n-am, dar as vrea sa stiu. m-am dat cu capu de pereti o gramada din cauza asta, am suferit ca un caine. si acum este la fel. dragoste cu sila nu se poate, dar uite ca se apropie acelasi eveniment si rana nu s-a inchis. si nu-mi doresc nici un lamultiani asa cum imi doresc un pizdamatii de la ea. atat as vrea, sa ma sune si sa-mi spuna: tebaginpizdamatii! pentru ca stiu ca daca face asta inseamna ca s-a gandit la mine. deci, vedeti, sunt egoista, recunosc.

insa in aceste momente de cui-cei-i-pasa-de-mine, m-a gasit o mai veche draga de-a mea pe care am pierdut-o (stiu de ce de data asta, pe meritate, da, sa stiti ca n-am facut numai lucruri bune la viata mea). dar iacata cum, viitorul mi se deschide frumos pentru ca trecutul vrea sa ma impace. si cu asta sunt foarte de acord si ma bucur. multumesc anticipat tuturor care ma vor pomeni si anunt oficial ca n-am reusit sa-mi dezvolt telepatia, asa ca un mesaj scris scurt va conta mult, asta in cazul in care desigur, va pasa de sanatatea mea mintala.

Published in: on 12 iulie 2011 at 12:47 AM  Comentariile sunt închise pentru ca sa renasc de ziua mea  
%d blogeri au apreciat asta: