odata candva am facut sport de performanta. dar nu m-au tinut oasele. mai nou nu ma tin plamanii sa ies in lume, de o vreme nu ma tinea ca femeie sa fac filosofie. acum mi-am dat seama ca mereu ceva nu ma tine. acum nu ma tine sa fiu mama. dar in viata am dat dintr-un miracol intr-altul. sau am fost beneficiara unor trairi ce nu le pot egala nici o performanta de care as fi fost sau nu capabila. pot spune ca am cam avut tendinte impotriva destinului. dar el s-a intamplat si eu doar am observat. acum sunt sotie, casnica, in plus mai si crosetez. ce poate fi mai plictisitor!? – as fi gandit eu acum zece ani. la douazezi de ani ma trezeam la 5, mergeam sa predau cu naveta, ma intorceam la cursuri, mergeam la tras de fiare si ma intorceam seara nemultumita ca nu fac destul. la douazeci vroiam sa schimb lumea, stiam si cum, si acum mai exersez, insa am ajuns sa ma schimb pe mine. atunci nu era la moda sa schimbi lumea, poate totusi am manifestat un suflu artistic precum toti marii creatori si-au bazat motivatia pe schimbare. dar asta presupune o daruire totala de care n-am fost capabila. singura constanta din viata mea e sotul meu, ciudat si pentru mine caci ma stiam ca nu pot atasa de oameni. dar acum ma observ, sunt fericita asa. sunt fericita ca destinul e mai puternic decat pulsiunile arogantei mele. sunt fericita ca am lasat deoparte o eventuala eruditie in favoarea ignorantei traite. eruditia m-ar fi devorat poata pana sa apuc sa-mi transmit mesajul. viata simpla imi da altfel posibilitatea sa fiu pentru altii, mai putini ce-i drept, si asta as putea reusi. am o carte de tiparit, am niste studii de aratat lumii, am caini, pisici, nu conteaza, n-am copii. am un sot ale carui gene merita date mai departe, desi adevarata sa arta si-a inhibat-o demult. am avea multe de oferit, dar nu ne tine, speram ca tot omul ca prin copii vom exploda. dar daca nu vin, fierbem in noi sa dam pe-afara. vom vedea peste cativa ani inspre ce vom evolua, momentan suntem fericiti. destinul nu se opreste.
trecand prin viata
„noi ne obişnuim să ne supărăm şi să urâm, să regretăm trecutul şi să ne temem de viitor. Ne obişnuim să considerăm că principala fericire ne vine prin intermediul corpului. Iar, atunci când încercăm să ne schimbăm deprinderile, lucrul acesta se dovedeşte a fi peste puterile multora dintre noi Numai cei care au înţeles că nu există cale de întoarcere încep să-şi formeze noi deprinderi şi, treptat, apare obişnuinţa de a ierta, obişnuinţa de a nu căuta răzbunare, obişnuinţa de a nu regreta şi a nu te teme, obişnuinţa de a iubi necondiţionat, obişnuinţa de a trăi pentru iubire. Când mergi spre Dumnezeu, nu există cale de mijloc.” Lazarev
iubirea uneste suflete
am si eu o slabiciune pentru persoanele care cred eu, imi seamana. sau cel putin transmit acelasi mesaj. dar odata purtator de mesaj, devii mesajul insusi. ascultati -o pe Dana:
norma de sminteala
ma incapatanez sa mi-o fac. ma incapatanez sa imi convertesc fiecare gand de agresivitate inspre incercarea de a intelege de ce. de multe ori inteleg si de aceea nu pot sa judec. constat si eu tulburarea si refuzul pacii.
timpul si istoria secreta
o tema care mi se releva atat de putin ca uit. dar atat de emotional ca amintirea ma urmareste. sa-mi aflu timpul este pentru mine un nou tip de cunoastere. desi ating subiectul doar tangential si aproape indescifrabil, mi se deschid multe cai de raspuns la intrebari ce asteapta. mi-e teama sa aprofundez, mi-e teama deoarece orice mica greseala mi-e taxata, dar mirajul cunoasterii ma atrage prea mult. nici nu mi-am revenit bine in simturi, ca deja imi vine sa ma arunc din nou cu capul inainte in necunoscut. observ ca nu-mi pasa. observ ca prezentul nu ne lasa sa incercam, ci ne provoaca sa ne aruncam. dar nu e cu deviza ori-ori, nu si asta mi-e ciudat. totul e nou si nu mai precupetesc sa-i fac fata. ma mir ca acum sunt bine si habar n-am cum am ajuns aici. efortul meu continuu si insistent a lipsit, ca de obicei, iar logica mea isi afla limita. va trebui sa renunt la ea cat de curand. va trebui sa ma arunc.
m-am obisnuit sa-mi caut mereu un refugiu. m-am obisnuit sa-mi stiu un spatiu care sa ma ocroteasca, dar nu mai am timp sa poposesc. tot avutul meu e ceea ce pot lua cu mine. si bagajul mi se usureaza mereu. curand il voi arunca. pasarile nu cara nimic dupa ele. pasarile doar isi exerseaza zborul.
despre scris; despre citit si apoi scris
m-a cautat o intrebare paradoxala la prima vedere, si anume despre ce as mai scrie daca n-as citi? si cu asta orgoliul mi s-a sfaramat de n-am mai avut de unde-l culege. dar… cum spuneam pe la inceputuri, am reusit sa ies dintr-un cerc vicios. si am iesit si din asta, cu orgoliul nu ma intereseaza pe unde.
tendinta mea naturala e sa citesc. insa in realitate nu o fac „profesionalist”. nu sunt un cititor. ba mai mult, am pierdut multe perioade de lecturi din acest motiv. de exemplu l-am scapat pe al. mitru cu legendele olimpului. acum nu ma mai apuc; am conchis ca in cazul in care va veni si bebelul o voi face alaturi de el. cum mie nu mi-a impus nimeni ce si cat sa citesc am de gand s-o fac eu altora. in mod subtil, ma rog, sa para ca isi doreste, stiu eu cum. da, am trecut rapid si peste literatura ca poveste, beletristica, un eco, o divina comedie, chiar si un faust, neh, aveam alte preocupari.
insa ca cineva care se chinuie sa spuna ceva, nu pot fi originala. oricat mi-as dori. cum noua antropologie m-a vrajit, originalitatea o pot numi acum in termeni mai moi, intelegere corecta a realitatii. aceasta mi-a adus impacarea unui conflict etern cu mine insami. adevarul care mi-a deschis orizonturile este acela ca nu descoperim nimic nou, ci vedem altfel oranduirile. insa acest altfel poate fi ceva nou. de ce? pentru faptul ca avem capacitatea de intelegere foarte diferita unii fata de altii. din aceeasi situatie persoane diferite extrag intelesuri diferite. asta e adevarul. cu cat explicatiile care ni se infatiseaza sunt mai abstracte, cu atat sunt mai noi. de exemplu, cineva ma jigneste. pot foarte simplu conchide ca acela este un tampit sau pot intelege ca la un anumit nivel l-am provocat sa fie agresiv fata de mine, tocmai prin agresivitatea mea care se mentine la un nivel inconstient. suna alambicat dar plauzibil. nivelul nostru de intelegere in fapt ne conduce prin viata si ne obliga la o conduita interioare. factorul de noutate este acesta, daca pana acum ne-am obisnuit sa externalizam cauzele, motoarele reale ale evenimentelor zac in noi. nu zac, lucreaza, de cele mai multe ori fara ca noi sa avem habar de modalitatea in care se infaptuie. iar evenimetele ce ne lovesc nu sunt atat de nelegate de noi. intelegand aceasta, ca noi determinam exteriorul, ajungem sa nu ne mai simtim atat de separati unii de altii. iata cum la o situatie neplacuta in care cineva jigneste, cel jignit poate reactiona in mai multe feluri, poate raspunde cu violenta, dar poate si multumi.
continuu cu intrebarea, ce as mai scrie daca n-as citi. pana acum scrisul mi-a fost provocat din afara, citind scrierile altora, plecand de la o idee a altuia, construind in jurul ideii altuia. pe masura ce in constienta mea separatie dintre mine si altul s-a volatilizat, nu mai am acea nevoie de a ma cunoaste pe mine prin altcineva, de a astepta ca celalalta sa-mi fie oglinda. mai nou scriu cand nu citesc. asa procedez acum si constat ca nu mi s-au spulberat sursele. reusesc in scurte momente sa las inconstientul sa se manifeste, sa-mi imping intelegerea pana la gradul in care produce efecte. efecte pe care eu le culeg si le caut un loc. acest din urma demers e de fapt cel mai anevoios. sa le caut un loc inseamna sa produc o schimbare in exterior. afara sunt ceilalti carora trebuie sa ma adresez. si constat ca locul unde s-ar meni acestor intelegeri este ocupat. si rezistenta la schimbare e mare si mi se intoarce. aici intervine orgoliul de a nu ma opri. pana la urma fiecare intelegere isi gaseste locul potrivit.
despre libertate
s-au spus multe si se vor mai spune. eu o voi numi pe a mea.
libertatea mea o pun fata de Eu. sunt sclavul propriilor nazuinte si atasamente.
indumnezeirea depinde de cat de mult ne-am golit de noi insine.
imaginarium
daca as fi avut vreun public pe aici, m-ar fi tentat sa aplic o educatie in religios cu tot ce tine de mondenitatea lui. teologie, ocultism, paganism, antropologie, filosofie, sociologie, existentialism.
si incep cu existentialismul. acesta trebuie sa fie in prim plan. fiecare ne traim preocuparile. de la traire pana la conceptualizare este cale lunga. simpla traire e cea mai importanta forma de experienta religioasa.
cine vrea sa-si explice experienta religioasa pe care o are incepe sa caute niste autoritati in domeniu. si ajungem la carti stufoase necitibile, neinteligibile de multi se mira daca au scapat cumva vreo lectie de limba. vorbe pompoase pentru umflati.
si atunci speriati se indreapta spre alt fel de autori mai accesibili pe care ii iau drept etalon pentru faptul ca vorbsc mai pe limba lor. cu toate acestea cartile acelora nu sunt bune nici sa ne stergem locurile intime cand ramanem fara hartie reciclata.
de aici o intrega inlantuire de drame. dumnezeu e intr-un fel de nerecunoscut. nu putem obliga savantii sa vorbeasca pe intelesul tuturor, nu putem chinui pe cei mai putin dotati in ale discernamantului sa nu ia drept adevar orice idee aruncata.
si nu am de gand sa pornesc nici o dezbatere pe tema asta, este o preocupare falsa care imi distrage atentia de la viata. ce nu pot eu sa inteleg e de ce unii in loc de a trai cu dumnezeu intr-o viata simpla, dar plina, prefera sa se alieneze cautand ce spun altii despre cum ar trebui sa fie.
aici mi-ar place sa pot interveni sa fac un pic de educatie acelora care au renuntat sa gandeasca pentru sine. dar limita este a mea. nu mi-am gasit inca masura. inca n-am aflat cum sa vorbesc despre absolut in termeni relativi. apoi am tendinta sa fac bine cu de-a sila si asta nu imi implineste asteptarile.
si de aceea inca tac.
amintiri tainice
prefer sa tac. si sa privesc. viteza cu care se intampla faptele ma nauceste. din nou pot doar sa urmaresc cum se leaga evenimentele. m-am certat iar cu timpul. n-am ce spune. nu vreau sa ma repet. vreau sa aduc ceva ce se ascunde adanc, dar mereu reuseste sa se sustraga intuitiei mele. o sa ajung sa-mi privesc propria moarte in toata tacerea. o sa trec dincolo pe nesimtite. vreau sa ramana dupa mine un nor de praf, atat. cand cineva se va gandi la mine, sa nu poata spune nimic, sa prefere sa taca. nici o idee, nici un gand. da, a fost.
la inceput am stiut ca sunt cineva. eram ceva in fata altora. si n-a contat cine sunt. nu stiam unde ma termin eu si incepe altcineva. cred ca asta mi-a fost salvarea. nici acum nu stiu. eu n-am contur, eu nu tin lumina in mine. mereu ma pierd si ma regasesc prin altcineva. eu nu sunt, doar sunt. exist fara sa personalizez. nu cunosc alt fel de a fi, nu vreau sa ma definesc si sa ma descriu. de aceea prefer sa tac si sa privesc. cand incep sa analizez, stric firescul, atunci trebuie sa ma delimitez, sa ma descriu, sa ma pierd, sa ma intunec si sa sugrum lumina.
dar lumea asta isi merita corola de minuni. si eu imi iubesc mormantul.
ce e istoria secreta
nu are a face cu teoria conspiratiei.
cu totii avem o umbra. se vede atunci cand se ingemaneaza lumina cu intunericul. doar atunci. semiintunericul constituie secretul vietii. daca ati fost curiosi vreodata, umbra de seara este diferita de umbra de dimineata pentru ca in primul caz intunericul se intinde, iar in al doilea, se aduna. nici ca se putea o trimitere mai naturala la timp.
si vreau sa pun in relatie doua valori, cele mai mari la care am putut eu reduce viul: iubirea si timpul. e primul cuplu care nu se opune unul altuia, ci conlucreaza. ce mi se pare ciudat e fiecare are si alte conotatii, iubirii ii putem spune lumina, spirit; timpului durata, curgere. eu le numesc forte deoarece concentreaza cea mai mare parte de energie.
cosmina farcas 